80 de ani de la marile drame care s-au abătut asupra României (1940- Anul Diktatelor de la Moscova și Viena)

1256

În mult zbuciumata existență a poporului român, vara anului 1940 poate să fie socotită una dintre marile tragedii ale trecutului nostru istoric, exemplificând și nefasta afirmație prin faptul că în numai trei luni, prin Diktatele din 26 iunie-30 august- 7 septembrie 1940, de la Moscova și Viena, granițele României au fost pur și simplu mutilate. Mai exact, Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herta au fost rupte teritorial și integrate în granițele Rusiei sovietice, Transilvania de Nord-Vest a intrat în componența Ungariei horthyste, iar Dobrogea de Sud, adică Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei. Și în felul acesta 33% din teritoriu și populație, sau mai concret din România Mare cu o suprafață de 295.095 km pătrați și peste 20 mil. de locuitori, au fost reduse, prin cele două dictate odioase, la 195.000 km pătrați și cu puțin peste 13 mil. locuitori.
Și fără niciun fel de îndoială, că interesele naziștilor germani și iredentiștilor hortyști se intersectau cu cele ale comuniștilor sovietici, urmărindu-se și de o parte și de alta, dezmembrarea României, adică ciuntirea teritoriului nostru național și cedarea provinciilor mai sus amintite, cu urmări dramatice pentru poporul român. Iar URSS a declanșat prima raptul teritorial, la 26 iunie 1940, când guvernul de la Moscova, prin vocea lui V.M Molotov – ministru de externe sovietic, cerea imperativ guvernului României, prin avertismentul dat ambasadorului nostru la Moscova – Gheorghe Davidescu, cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord în favoarea statului sovietic (vezi, integrarea la Ucraina). Iar ca un ultimatum evacuarea și predarea urgentă ale acestor teritorii, fără niciun fel de răgaz, negocieri și tratative, în caz contrar URSS, urmând a trece la atacuri directe și represalii militare asupra României. În plus la această cedare, România era obligată și la o uriașă despăgubire, chipurile, pentru cei 22 de ani de ,,stăpânire” asupra celor două provincii. În astfel de condiții, mai cu seamă că și de la Berlin venea mesajul: ,,fiți de acord”, la fel ca un mod de amenințare și din partea altor mari puteri, Consiliul de Coroană, convocat pentru a doua oară doar în câteva zile, accepta în 27 iunie, ora 21, ultimatumul sovietic, mai exact Diktatul de la Moscova din 26 iunie 1940. Zadarnic regele Carol al II-lea mai încerca să salveze ceva, trimițându-i o scrisoare lui Adolf Hitler prin care cerea sprijinul Germaniei pentru menținerea frontierelor de drept ale României. Numai că răspunsul fuhrerului a fost unul mai mult decât dezamăgitor (15 iulie 1940), deoarece acesta avea să-i ceară la rândul său regelui Carol al II- lea, printr-un ton la fel de grav și ultimativ, să facă urgent concesii teritoriale și în favoarea Ungariei și Bulgariei. Toate acestea, în ciuda faptului că regele răspundea, afirmând că ,,României i se cere un sacrificiu nejustificat de mare și nedrept în favoarea celor două state vecine, care vin cu pretenții asupra Transilvaniei și Cadrilaterului la scurt timp după ce la ,,sfatul guvernului german, România cedase fără luptă Uniunii Sovietice, Basarabia, Nordul Bucovinei și Ținutul Herta”. Numai că Hitler a reacționat sfidător și amenințător, adăugând că ,,dacă România nu se va încadra integral în noua ordine, atunci sfârșitul va fi posibil, chiar în scurt timp, distrugerea României”. O poziție de forță și ostilă față de România avea și Italia, în ciuda oricăror altor eforturi, bunăoară ale primului ministru român Ion Gigurtu și ale ministrului de externe Mihail Manoilescu de a mai repara ceva prin ultimele lor vizite în Germania lui Hitler și Italia lui Mussolini, de la sfârșitul lunii iulie 1940. Dimpotrivă, cei doi dictatori nazisto-fasciști atacă și mai violent politica externă a României, amenințând că ,,a venit marea perioadă a revizuirii granițelor (vezi rechizitoriul lui Ribbentrop) și dacă România nu ajunge la o înțelegere cu Ungaria, consecințele ar putea fi deosebit de grave”. Mai mult decât atât, și Ribbentrop și Ciano, miniștri de externe ai Germaniei, respectiv Italiei acuzau România de lipsă de loialitate față de alianța germano-italiană, mai exact a celor doi foști miniștri de externe – Nicolae Titulescu și Grigore Gafencu (în realitate cei doi militau pentru un echilibru și neutralitatea României), ceea ce avea să grăbească încheierea pactului de apropiere germano-maghiar și lipsa de interes și poziție față de diktatul de la Moscova privind Basarabia și Bucovina de Nord. Practic de aici, după eșecul oricăror tratative româno-germane și româno-italiene, din vara anului 1940, avea să fie favorizat și punctul de plecare al odiosului Diktat de la Viena din 30 august 1940 și evident cedările teritoriale față de Ungaria, ulterior și față de Bulgaria (vezi, tratatul-ultimatum de la Craiova, din 7 septembrie 1940). Era astfel un moment favorabil Ungariei care forțează cu pretențiile ei revizioniste, acceptate de Hitler și care obligă guvernul de la București să înceapă urgent tratativele cu guvernul de la Budapesta. Numai că eșecul negocierilor româno-maghiare de la Turnu Severin din 16-24 august 1940 a complicat și mai mult lucrurile, zărindu-se la orizont declanșarea războiului dintre România și Ungaria. Or, Hitler a căutat să evite o astfel de confruntare militară, pe de o parte de teama unei implicări militare sovietice în zonă, evident din motive geo-strategice. Iar pe de altă parte un astfel de conflict între cele două țări, ar fi dat peste cap planul Barbarossa, adică războiul fulger împotriva Uniunii Sovietice, cu atât mai mult cu cât pentru Germania, România însemna deopotrivă o poziție strategică deosebit de favorabilă, la care se adăugau în desfășurarea războiului antisovietic importantele resurse umane și materiale românești, cu precădere zăcămintele de petrol. Practic, România urma să fie ciuntită teritorial, deci pradă de război pentru URSS, Germania și Ungaria, mai exact Hitler și Mussolini, auto-impuși cu rolul de ,,arbitri”, au hotărât să intervină într-un mod arbitrar în rezolvarea diferendului româno-maghiar, convocând la Viena reprezentanții împuterniciți ai României și Ungariei, în 29 august 1940. Din delegația țării noastre făceau parte M. Manoilescu – ministru de externe și Valer Pop – diplomat expert, iar de cealaltă parte participau Pal Teleki – primul ministru al Ungariei și ministrul său de externe Istvan Csaki. Aici, după sumare discuții cu Ribbentrop, delegației române i s-a dat de înțeles că România trebuie să accepte cedarea în favoarea Ungariei o parte însemnată din teritoriul Transilvaniei, însemnând în cele din urmă până la 43.492 km pătrați cu 2.667.000 locuitori, din care în majoritatea lor români, în rest 37% maghiari, 5,7% evrei și 2,8% germani. Altfel, o neacceptare a guvernului României, declara și Wilhelm Fabricius, alt diplomat german din perioada nazistă, ,,punea Germania și Italia în situația de a da ajutor Ungariei”, ceea ce ar fi însemnat sfârșitul României. Chiar și mai mult, Galeazzo Ciano – ministrul de externe al Italiei, confirma și cu amenințarea puterii comuniste de la Moscova, anume, după cum mai spuneam anterior ,,dacă nu acceptați arbitrajul, ocupăm imediat Moldova până la crestele Carpaților”, înțelegându-se de fapt că la 30 august, România urma să fie atacată și de Ungaria și de Rusia sovietică.
Desigur, delegația română a primit cu stupefacție o astfel de veste cumplită și a răspuns prin cei doi diplomați, M. Manoilescu și Valter Pop că nu are mandat din partea guvernului de la București să accepte și să semneze un astfel de arbitraj, cu cedări teritoriale în totalitate nedrepte și cinice, prin urmare au cerut răgaz pentru a informa guvernul român, solicitându-i-se în felul acesta și o hotărâre în această privință. Din păcate, în fața unui astfel de diktat și a unei situații fără ieșire, întrucât România era lipsită și de orice sprijin extern și evident izolată, dar înconjurată din toate părțile de inamici și dușmani, Consiliul de Coroană, convocat urgent la 30 august 1940, hotărăște sub puternice presiuni venite din afară și după îndelungi și complicate dezbateri, să accepte odiosul arbitraj germano-italian, comunicând telefonic la Viena, cu lacrimi și cu o mare durere, hotărârea de semnare a diktatului. Se întâmpla în dimineața zilei de 30 august 1940, pentru că în aceeași zi, la orele 13.30-14.30, la palatul Belvedere, într-o atmosferă sinistră, reprezentanții României să asiste șocați la harta cu chipul schilodit al țării, evident după o imensă nedreptate. A fost și un moment aproape de o tragedie, când ministrului nostru de externe i s-a făcut rău, leșinând la aflarea unei soluții insuportabile pentru orice inimă de român patriot, cu dragoste pentru țară și neamul său strămoșesc. A fost nevoie de intervenția medicilor pentru a-l scoate din șoc pe diplomatul M. Manoilescu, după cum în jurul mesei rotunde din salonul de aur al palatului mai sus amintit, cinicii von Ribbentrop și contele Ciano, hotărau practic tragica soartă a României și fără a mai ține cont de prezența la ultimele convorbiri cu delegația României. Altfel spus, totul s-a petrecut fulgerător, alt ministru german – P. Schimdt citind hotărârea de ,,arbitraj” (diktat!), în realitate un protocol alcătuit în mai multe puncte și semnat astfel la 30 august 1940 de către părțile implicate, anexele acestuia fiind însă deja stabilite și hotărâte personal de către Adolf Hitler, încă din 27 august 1940.
Așadar, ceea ce s-a întâmplat la acel sfârșit de august 1940, nu a fost altceva decât un diktat ticălos și prost regizat de către cele două state nazisto-fasciste, în urma căruia din trupul însângerat al României era rupt, așa cum mai spuneam, un teritoriu de peste 43.000 km2, mai exact partea de NV a Transilvaniei, cu o populație în majoritatea ei românească. Și ceea ce mai trebuie subliniat, dincolo de enorma nedreptate făcută României, a fost forța și constrângerile umilitoare ale puterilor Axei nazisto-fasciste asupra națiunii române, cu atât mai mult cu cât ,,arbitrajul” de la Viena, din 30 august 1940 era din punct de vedere juridic nul și neavenit. Practic invalidat, întrucât actul cu pricina nu a fost semnat decât de către ministrul M. Manoilescu, celălalt delegat român Valer Pop, nepunându-și semnătura în mod colectiv, așa cum se cerea în acel simulacru de protocol revizionist. Altfel spus, acest ,,arbitraj” nu avea să fie ratificat niciodată, nici de către regele Carol al II-lea, nici de Ion Antonescu, cu atât mai mult de către Parlamentul României, deci nici publicat în ,,Monitorul Oficial” al statului, din acea întunecată perioadă a existenței și istoriei neamului românesc. În schimb au trebuit multe alte fapte eroice și vărsări de sânge ale armatei române, în a doua parte a celui de-al Doilea Război Mondial, de această dată, luptându-se alături de Coaliția antihitleristă și implicit împotriva Germaniei naziste, Italiei fasciste și Ungariei horthyste, pentru că odată cu marea victorie împotriva răului comun și cu eliberarea popoarelor de sub stăpânirea și teroarea statelor fascistoite, România să-și recapete dreptul istoric strămoșesc, adică prin revenirea Transilvaniei de Nord-Vest la trupul patriei-mamă. Iar acest lucru s-a întâmplat într-un mod fericit în urma hotărârilor Conferinței de Pace și a tratatelor postbelice de la Paris. Și astfel se revenea la acea legitimă stare de fapt și de drept, consfințită prin Tratatul de la Trianon, din 4 iunie 1920. Numai că din păcate, dacă până la urmă Transilvania – etern pământ strămoșesc a fost reintegrată în granițele României, nu același lucru s-a realizat (nici nu știm dacă se va mai întâmpla vreodată?!) cu Basarabia și Bucovina de Nord, cedate mai mult decât nedrept imperiului sovietic în urma groaznicului diktat de la Moscova din 26 iunie 1940 (vezi și pactul Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939!), vizavi de împărțirea sferelor de influență expansioniste între Germania hitleristă și URSS!). După cum, România nu a mai putut recupera nici Cadrilaterul, cedat la fel de dramatic Bulgariei, în urma altor intervenții brutale ale Germaniei, încălcându-se grav legile internaționale privind suveranitatea și unitatea statală a tuturor națiunilor lumii. Este vorba aici de semnarea așa-zisului tratat de la Craiova din 7 septembrie 1940, când România a pierdut nu doar județele Durostor și Caliacra, dar din motive inventate și plata unor despăgubiri importante către Bulgaria. Or, în felul acesta și adeseori în ciuda unor jertfe inutile, deopotrivă pe ambele fronturi – estic și vestic, ale celui de-al Doilea Război Mondial, România Mare, reclădită cu atâtea sacrificii la 1 decembrie l918, înceta să mai existe. Iar astăzi, când mersul omenirii este extrem de confuz, complicat, mai ales incert și câtă vreme marile puteri ale lumii, caută să-și favorizeze cât mai mult pozițiile geo-strategice și interesele, dându-se în vânt să promoveze într-un mod cât mai agresiv ,,principiile” unei globalizări la fel de absurde ca și cele din preajma și din timpul celei de-a doua mare conflagrație mondială (1939-1945), atunci dreptatea, integritatea și unitatea structurilor statale continuă să se afle într-un mare pericol. Este și motivul esențial pentru ca românii, indiferent unde s-ar afla să simtă a fi solidari, mândri și iubitori de țara lor, de străbuna glie strămoșească. Și să nu uităm o clipă, că și în ciuda acestor vremuri cumplit de grele pentru neamul românesc, speranța spre unitatea noastră națională și spre mai binele pentru toți nu trebuie să moară vreodată, ci să renască sub același simbol al Marii Uniri. După cum, cei care conduc și guvernează astăzi și mâine, oricând și oriunde neamul și poporul românesc, trebuie să înțeleagă că au datoria sfântă de a-i uni, coagula și nu dezbina pe români. Ei au obligația istorică și morală de a refăuri România întregită, iar arhitectura statală și comunitară actuală, fie europeană sau mondială, nu exclude, ci dimpotrivă permite afirmarea fiecărei entități statale, de deplină unitate în diversitatea mondială.
Condiția esențială este să vrem a ne reclădi în bună înțelegere unitatea de neam, respectându-ne în demnitate și credință trecutul istoric plin de aspirații, deopotrivă cu vărsări de sânge și jertfe eroice pentru apărarea obârșiei și gliei noastre strămoșești. Cu atât mai motivat cu cât, așa cum se exprima deunăzi cu atâta eleganță științifică și ilustrul istoric, acad. Ioan Aurel Pop, anume că: ,,Unirea și România unită nu sunt daturi eterne, ci ele sunt edificii făurite greu, iar edificiile nu se lasă de izbeliște, ci se apără, se ocrotesc și se primenesc în fiecare zi, după exemplul a ceea au știut să facă generațiile trecute, conduse de asemenea de conducători vrednici, de personalități responsabile și demne…”
DOAMNE, OCROTEȘTE-I PE ROMÂNI!
Prof. VASILE IROD

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here