160 de ani de la Unirea Principatelor Române – evocare

39

A devenit o tradiție a poporului român ca marile evenimente din istoria sa să fie sărbătorite cu tot respectul, cu toată cinstirea.
Aniversarea a 160 de ani de la UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE (Moldova și Țara Românească) a avut loc și în comuna Scoarța, la Căminul Cultural din localitatea Bobu.
Au participat la acest eveniment: primarul comunei – Ion Stamatoiu, secretarul Alin Sucea, viceprimarul Arcuș Mihai, toți angajații primăriei, cadrele didactice și elevii Școlii Generale Scoarța, elevii Școlii Primare Bobu și unii dintre locuitorii satului Bobu.
Cu acest prilej au luat cuvântul prof. Zălog Titu și istoricul, profesorul și vicepreședintele Consiliului Județean Gorj, Gheorghe Nichifor.
Profesorul Hobeanu Ion, angajat al Arhivelor Naționale, filiala Gorj, a organizat o expoziție care înfățișa aspecte legate de înfăptuirea Unirii Principatelor în anul 1859, de viața și activitatea domnitorului A.I. Cuza și de aplicarea Legii rurale din 1864 în comuna Scoarța.
Activitatea s-a încheiat cu un program de cântece și poezii patriotice al elevilor Școlii Gimnaziale Scoarța, pregătit de către profesorii acestei școli, prezenți și ei la această activitate, și cu Hora Unirii în care s-au prins toți cei prezenți.
În spațiul carpato-dunărean s-a format poporul român din sinteza daco-romană, în cursul primului mileniu al erei noastre. Poporul român, unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei, a fost continuatorul populațiilor care au trăit și stăpânit din cele mai îndepărtate timpuri teritoriul dintre Dunăre, Marea Neagră, câmpiile și podișul Moldovei și teritoriile din interiorul arcului carpatic. Procesul de formare s-a încheiat la finele sec. al X-lea, când au apărut primele formațiuni statale românești, voievodatele și cnezatele, pe care izvoarele istorice ale evului mediu le-au menționat.
La sfârșitul sec. al XIII-lea și începutul sec. al XIV-lea, aceste formațiuni s-au unit, formându-se statele feudale Țara Românească (Muntenia) sub Basarab I și Moldova sub Bogdan I. Tot în acest timp s-a format un stat în Dobrogea, sub conducerea lui Balica. În interiorul arcului carpatic s-a format statul Transilvania. Statele feudale Țara Românească și Moldova s-au format la sud și est de Carpați, acestea și-au păstrat individualitatea și continuitatea politică până la unirea lor în 1859. În toată perioada evului mediu, poporul român a trăit în teritoriul celor trei state: Țara Românească, Transilvania și Moldova.
Fărâmițarea politică a fost determinată de condiții interne, dar și datorită unor condiții externe și anume exercitarea presiunilor din partea puterilor vecine Ungaria, iar mai târziu de către Imperiul Habsburgic, cât și de instaurarea stăpânirii otomane în Moldova și Țara Românească. Cu toate acestea, statele feudale românești și-au păstrat permanent limba, obiceiurile, datinile, tradițiile, legăturile economice, politice și culturale. Comunitatea de neam, unitatea etnică și comunitatea de limbă au fost invocate și de cronicarii Grigore Ureche, Miron Costin și stolnicul Constantin Cantacuzino care a afirmat că: “rumânii sunt nu numai cei din Moldova, ci și cei din Țara Românească și Transilvania”, care “dintr-o fântână au izvorât și cură”. Reprezentanții Școlii Ardelene pe lângă originea de neam și de limbă a tuturor românilor au arătat și importanța politică a Principatelor românești. Conștiința unității de neam a fost invocată și de către Tudor Vladimirescu, care în anul 1821 scria: “că unii ce suntem de un neam, de o lege și sub aceeași stăpânire”.
Ungaria, Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic au profitat de fărâmițarea politică a românilor pentru a-și îndeplini dorința lor de expansiune, de cotropire. Românii au încercat să reziste, dar n-au reușit să evite instaurarea stăpânirii străine. Lupta împotriva otomanilor a întărit și mai mult solidaritatea românilor, a dus la unirea lor în anumite perioade.
În luptele cu Imperiul Otoman au participat românii din toate provinciile românești, uneori și secuii transilvăneni. Stăpânirea străină nu a reușit să învingă dorința de libertate a românilor, să stingă puternica sa dorință de unitate. Numai existența unui stat unitar putea să se opună și să înlăture dominația otomană. Acesta s-a creat prin unirea politică și militară a Țării Românești, Moldovei și Transilvaniei sub conducerea lui Mihai Viteazul, în anul 1600. Odată cu asasinarea lui Mihai Viteazul la 19 august 1601 pe Câmpia Turzii, Unirea înfăptuită de el nu s-a putut menține din cauza condițiilor interne și externe.
Unirea din 1600 a pus bazele statului național român modern, a întărit convingerea că el se va putea desăvârși, prin unirea tuturor românilor într-un singur stat. Totodată, unirea din 1600 a impulsionat lupta românilor din Transilvania pentru Unire cu Țara.
Idealul de unire într-un singur stat, i-a animat și pe revoluționarii români de la 1848 din toate cele trei țări românești.
Revoluționarul Mihai Kogălniceanu arăta că “Unirea Moldovei și Valahiei (n.n. Țara Românească, Muntenia) într-un singur stat era cheia de boltă fără care s-ar prăbuși tot edificiul național”. Revoluționarii din Transilvania au strigat: “Noi vrem să ne unim cu Țeara”. După înfrângerea revoluției române de la 1848, lupta pentru unirea celor trei țări românești a continuat, a luat amploare. În fruntea luptei s-au aflat fruntașii revoluției române de la 1848 din țară și cei exilați, cât și unii tineri români aflați la studii în străinătate. Datorită acestora, ideea unirii românilor a început să-i preocupe pe mulți europeni și pe unele grupări politice. Războiul Crimeii (1853-1856) dintre Imperiul Otoman și Imperiul Rus, sprijinite și de unele țări europene, a reprezentat un moment extern favorabil pentru a-și alege singuri calea spre unitate și independență. După acest conflict încheiat cu înfrângerea Rusiei, unirea țărilor române a devenit o problemă europeană. Marile puteri europene întrunite la Congresul de pace de la Paris (1856), au luat în discuție această problemă. Au avut însă poziții diferite. În favoarea unirii s-au pronunțat Rusia, Franța, Sardinia, Prusia și Anglia pentru un timp. Împotriva unirii au fost Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic. Cu acest prilej, potrivnicii unirii au arătat că românii n-ar dori să formeze un singur stat, și prin urmare trebuie să fie consultat poporul român, în cadrul unor adunări denumite Divanuri ad-hoc, unul la Iași și altul la București. O comisie europeană, alcătuită din reprezentanți ai celor șapte mari puteri (Rusia, Franța, Anglia, Prusia, Sardinia, Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic), care s-a deplasat la București urma să adopte soluții privind organizarea politică și administrativă a Moldovei și Țării Românești și să arate care este voința românilor. UNIREA, nu era acceptată, dorită de toate categoriile sociale românești, care au acționat în mod diferit. Pentru unire era burghezia din care făcea parte Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, A.I. Cuza și alții. Ei doreau pe lângă unire și înfăptuirea unor reforme. Mulți dintre boieri erau de acord cu unirea, alții însă, se opuneau (marea boierime). Țăranii, orășenii, funcționarii și intelectualii au fost forța socială principală în lupta pentru unire. În toamna anului 1857 au început discuțiile în cadrul Divanurilor ad-hoc. Pentru prima dată în istoria poporului român, au participat, deși într-un număr redus, și reprezentanți ai țărănimii, inclusiv ai țăranilor clăcași. În Divanul ad-hoc din Țara Românească au fost prezenți și unii gorjeni: generalii Gheorghe Magheru și Cristian Tell, Zamfir Broșteanu, Constantin Săvoiu, Ion Sâmboteanu, Barbu Gănescu, Zamfir Părăianu, mulți dintre aceștia fiind boieri sau feciori ai boierilor. Reprezentanții țăranilor gorjeni au fost Gheorghe Roibu și Ion Voicu.
În anul 1858 reprezentanții celor șapte puteri europene întruniți la Conferința de la Paris au discutat raportul Comisiei europene de informare privitor la cele hotărâte în Adunările ad-hoc. Acestea au adoptat o Convenție care prevedea ca și cele două țări unite să se numească “PRINCIPATELE UNITE ALE MOLDOVEI ȘI ȚĂRII ROMÂNEȘTI”, fiecare având domn, guvern și adunare legiuitoare și să rămână sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Convenția nu a prevăzut unirea țărilor române (Țara Românească și Moldova). Deci, PROBLEMA UNIRII nu se putea rezolva de către marile puteri, ci numai prin forțele și acțiunile proprii ale românilor, care să-i pună pe europeni în fața faptului împlinit. Conducerile provizorii – CĂIMĂCĂMIA – trebuiau să pregătească și să țină alegerile adunărilor elective, care să desemneze și să aleagă domnii Principatelor Unite. În adunarea electivă din 5 ianuarie 1859 din Moldova a fost ales domn A.I. Cuza, iar în adunarea electivă din Țara Românească de la 24 ianuarie 1859 a fost ales domn tot A.I. Cuza. Astfel UNIREA a devenit o realitate istorică, un vis împlinit al românilor din Țara Românească și Moldova. UNIREA POLITICĂ ȘI ADMINISTRATIVĂ DEPLINĂ, DEFINITIVĂ, cu un singur guvern și o singură adunare legiuitoare s-a înfăptuit la 24 ianuarie 1862, când noul stat s-a numit ROMÂNIA.
Unirea a fost o victorie a poporului român în lupta pentru unitate, libertate și independență, nu s-a datorat bunăvoinței puterilor europene și nici a domnului A.I. Cuza, ci doar a contribuit la ea.
„Unirea națiunea a făcut-o” așa cum a afirmat Mihail Kogălniceanu. În timpul domniei (1859-1866), A.I. Cuza a încercat să rezolve marile nevoi ale societății românești, să asigure și progresul acesteia, prin adoptarea mai multor legi: Legea electorală, Secularizarea averilor mănăstirești, Legea rurală, Legea instrucțiunii publice, Codul penal, Codul civil și altele. La 11 februarie 1866 a fost detronat, a abdicat și a fost expulzat peste graniță. A murit la Heidelberg în Germania, de o boală de inimă. Trupul său a fost adus în Moldova și înmormântat la Ruginoasa, apoi la Biserica Trei Ierarhi din Iași, de unde se pare că a fost din nou dus la Ruginoasa.
A.I. Cuza a fost un simbol al luptei pentru unitate națională, pentru dreptate socială, un exemplu de patriot, un mare revoluționar al poporului român, un luptător pentru binele țării și al românilor.
VA AVEA PENTRU TOTDEAUNA O PAGINĂ LUMINOASĂ ÎN ISTORIA NOASTRĂ. Mihail Kogălniceanu spunea că “VEȘNICA LUI AMINTIRE NU SE VA STINGE DIN INIMILE NOASTRE ȘI ALE FIILOR NOȘTRI”.
Așadar, generația de azi și cele viitoare, SĂ ÎMPLINIM CELE ROSTITE DE ACESTA.
PROF. TITU ZĂLOG

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here