Astăzi, se împlinesc 140 de ani de la fondarea revistei Timpul în care Mihai Eminescu a fost redactor șef.
Pornim de la afirmaţia academicianului Dimitrie Vatamaniuc (cel care a tipărit, printr-un colectiv, cele XVI volume ale operei eminesciene, până în 1989), că „Eminescu nu va mai putea fi studiat numai ca poet, ci şi ca unul din cei mai mari ziarişti ai noştri”. Astfel, din cele XVI volume de opere, volumele IX, XII şi XIII cuprind Publicistica eminesciană.
Acelaşi mare eminescolog dezvăluie un fapt mai puţin cunoscut şi uzitat în istoria presei româneşti, anume că Eminescu „îşi semnează numai câteva articole”.
Tot mai puţin cunoscut este faptul că în anii negri, adică în 1888 şi 1889, Eminescu a publicat în „România liberă” şi „Fântâna Bladuziei”, câteva articole, cu unele atacuri politice inclusiv la adresa conservatorilor şi a lui Maiorescu, el cunoscând activitatea ascunsă a membrilor Partidului Conservator, în care nici nu s-a înscris. Publicistul Eminescu a scris unele articole polemice pentru ziare străine. Şi în „România jună” din Viena se aflau texte de Eminescu. Tot sporadic a publicat Eminescu la Brockhaus. În anul 1870, Eminescu a fost implicat într-un proces de presă pentru articolul „Echilibrul”, publicat în „Federaţiunea”, iar activitatea sa ziaristică la „Curierul de Iaşi” şi la „Timpul”, în atenţia agenţiilor diplomatice din ţara noastră. S-ar putea să existe rapoarte privind activitatea politică a poetului din anii 1876 – 1883!… scrie Vatamaniuc.
La Biblioteca Naţională din Viena se păstrează presa berlineză, unde se găsesc semnalări despre activitatea publicistică a lui Eminescu la „Federaţiunea” în 1870.
Revista „tribuna” de până în 1989 a publicat o poezie scrisă de Eminescu, până la cea dedicată lui Aron Pumnul, din „Familia” anului 1866, cu titlul „Asta vreau, dragul meu” („Tribuna” nr. 29 din 19 iulie 1979).
Poezia a apărut în „Umoristul” şi se înserează între cele publicate în „Familia” anului 1866.
Renumitul academician Vatamaniuc îşi arată amărăciunea că nu sunt cunoscute în totalitate scrierile jurnalistice ale Marelui Publicist de îndată ce bibliotecile româneşti nu mai deţin numerele 1, 106, 130 din 1879; 2, 3, 6, 11, 56 şi 58 din 1880 şi nr. 97 din 1882. Nici în străinătate nu se găsesc.
Deşi dovedeşte un talent extraordinar de publicist, Eminescu nu a fost mulţumit de condiţiile oferite gazetarilor vremii. Editorialul lui Grigore Ventura, „Questions du jour”, publicat în „l’Independance roumaine”, 13 febr. 1881, îl descrie pe colegul său de la „Timpul”: om distins, simplu, blând, modest, rânduit în viaţa lui retrasă, adevărat om de litere, care îşi trăieşte cu plăcere clipele pe care are talentul de a le cuprinde în „poezii ce vor rămânea”, atingând „culmea ce se numeşte celebritate”. După Venturian, „Eminescu a avut oroare de politică şi a fost dezgustat de profesia în care a fost angajat numai din nevoi materiale, care-şi blestemă meseria ce a fost nevoit să adopteze”. „Vedea-mi-aş numele pe cruce!”
De altfel, în 1872, Eminescu s-a adresat lui Maiorescu: „dezvoltarea negativă ajunge cea de ordine”, un poet personalist concede că-i lucrul cel mai prost din lume, iar în 1877 îi mărturiseşte dorinţa de a se ocupa de „cercetarea limbii româneşti bogată în formaţii sintactice fermecătoare”.
Condiţia de jurnalist este grav înfăţişată de Eminescu: „Mizerie, băieţi, veşnică mizerie, am ajuns jurnalist, adică calic”.
În 1878 scrie tatălui său că se ocupă cu „negustoria de gogoşi şi de braşoave, ceea ce-l ţin strâns de dugheană”. Într-o altă însemnare din acelaşi an se declară cu suflet acru de cerneală şi condei… Am fiece zi de umplut o coală de tipar împreună cu Slavici, ceea ce ne face incapabili de a ne aduna minţile”. În 1882 îi scrie Veronicăă Micle: „Sunt strivit, nu mă mai regăsesc şi nu mă mai recunosc. Folosul meu după atâta muncă la «Timpul» e că sunt stricat cu toată lumea, încât toată energia şi elasticitatea s-au dus pe apa Sâmbetei”.
Acelaşi Grigore Ventura notează şi alte probleme ale Marelui Jurnalist referitor la cititori: „Nivelul scăzut al celor ce citesc ziarele, oamenii care nu cer idei, nu se preocupă de marile probleme politice şi sociale, au atenţie numai pentru articolele de bârfire, pline de cât mai multe învinuiri personale. Lumea e lacomă de scandal, este un amestec de ignoranţă şi de rafinaţi, din principiu, ori din prostie, incapabili să se sprijine pe oameni utili şi de valoare, gata să-i lase să moară de foame. Omul de litere nu poate să trăiască din propria lui muncă de creaţie”. Chiar dacă se publică cărţile, nu se vând, încât poetul se vede nevoit să renunţe la muze şi să-şi caute salvarea în gazetărie… care la noi, nu face politică înaltă, ci se restrânge la domeniul intrigii şi scandalului. Scriitorul, odată cedarea făcută (trecerea la gazetărie), merge până la capăt, este „nenorocitul care-şi păstrează cătuşele şi continuă să-şi târască ghiuleaua de ocnar. Partidele de la conducere, nepăsătoare la soarta scriitorilor, pun în primejdie şi înăbuşesc în floare literatura naţională.
Acelaşi îndrăzneţ ziarist spune că remediul ar aparţine statului (în soarta scriitorilor şi jurnalisticii), să renunţe la articole bugetare inutile. El cere, în articolul „Pentru arte şi literatură” ca, în loc de decoraţii, să li se asigure scriitorilor o viaţă liniştită a spiritului, ca să poată crea în domeniul humorului. Articolul lui Ventura din publicaţia de limbă franceză, a fost tradus şi în „Literatorul” lui Alex Macedonski.
La un an după articolul lui Ventura, Eminescu visează în 1882, în zilele Crăciunului, „Politicienii de astăzi visează frumos?!…”, împreună cu Vlahuţă („Unde ne sunt visătorii”!) O CASĂ PENTRU ARTIŞTI, ca la vechii greci (casele scriitorilor retrase pe coline). „Poporul e bântuit de foamete… Guvernul e agentul unei politici funeste şi trădătorul… Biserica nu mai e biserică, căsătoria nu mai e căsătorie, şcoala nu mai e şcoală, nimic nu mai e acătării” – M. Eminescu, „Timpul”, 1882.
Prof. Virgil Cercelaru
