Ziua Unirii Principatelor Române a constituit şi constituie o sărbătoare neasemuită în memoria vie a poporului român, ştiut fiind faptul că Revoluţia Română de la 1848 a deschis calea împlinirii visului milenar al unei Românii unite şi unitare. Dimitrie Brătianu a creat termenul de «România Mare» în 1852, iar, pasul hotărâtor în unificarea românilor a fost crearea Principatelor Unite, realizată prin unirea Moldovei cu Ţara Românească în 1859 sub domnia unui singur domnitor, Alexandru Ioan Cuza. A fost posibilă ca urmare a Războiului din Crimeea şi a intervenţiei Franţei, prin Impăratul Napoleon al III-lea care dorea crearea unui stat-tampon între marile puteri ale estului Europei. Principatele Române, Moldova şi Ţara Românească, precum şi Serbia, au fost recunoscute ca principate autonome cvasi-independente sub protecţia puterilor europene. În cadrul adunărilor ad-hoc, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost votat ca Domnitor al Principatului Moldovei la 5 ianuarie 1859, respectiv ca Domnitor al Principatului Valahiei, cunoscut ca Principatul Ţării Româneşti la 24 ianuarie, ceea ce a rezultat unirea celor două entităţi statele în Principatele Unite ale Moldaviei şi Valahiei, un stat ce a rămas vasal Imperiului Otoman până în 1877. Noul stat a purtat denumirea de «Principatele Unite Române» între anii 1862 şi 1866, iar din 1866, pe baza constituţiei adoptate, a căpătat denumirea oficială de România.
,,Unirea e singura stare politică ce putea să asigure viitorul nostru şi să ne permită a da ţării organizarea ce o aştepta de atât de mult timp”!
Născut într-o veche familie de boieri moldoveni din zona Fălciului (a Bârladului), Alexandru Ioan Cuza este primul domnitor al Moldovei şi Ţării Româneşti, cel care a pus bazele statului român modern. Domnia sa, deşi scurtă (1859-1866), a fost o perioadă de maximă dezvoltare a României moderne, prin recunoaşterea Unirii depline, prin crearea primului Parlament unic al României şi al primului guvern unitar, dar şi prin reformele sale care sunt legate de adoptarea primei constituţii româneşti, reforma electorală, secularizarea averilor mănăstireşti, reforma agrară, dar şi cea a învăţământului. Alexandru Ioan Cuza s-a născut la 20 martie 1820 şi a învăţat, până în 1831, în pensionul francez «Sachetti» de la Galaţi, iar apoi la Iaşi, în pensionul condus de francezul Victor Cuenim, unde a avut colegi pe câţiva dintre viitorii săi colaboratori: Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Eugen Alcaz, precum şi pe viitorul mare artist Matei Millo. Şi-a continuat studiile, la Paris, unde a obţinut diploma de bacalaureat în litere (1835). S-a înscris la medicină, apoi la drept, nefinalizând cursurile acestor facultăţi. A devenit membru al Societăţii economiştilor din Paris. A revenit în ţară şi s-a înrolat cadet în armată (septembrie 1837), dar, în februarie 1840 a demisionat, şi, din 1842, a ocupat postul de preşedinte al judecătoriei Covurlui. În primăvara anului 1844, Alexandru Ioan Cuza s-a căsătorit cu Elena Rosetti, fiica postelnicului Iordache, stăpânul moşiei Soleşti din Vaslui. Mama Elenei, Ecaterina, era din neamul Sturdza. Legat de acest eveniment, un fapt notabil a fost acela al refuzului categoric din lista dotală a soţiei sale a robilor ţigani, Alexandru Ioan Cuza acceptând, hotărârea Adunării Obşteşti din 31 ianuarie 1844 pentru dezrobire a ţiganilor de pe moşiile domneşti şi mănăstireşti. Din 1845, Alexandru Ioan Cuza a încetat să mai deţină funcţia de preşedinte al judecătoriei Covurlui, distanţându-se hotărât de regimul domnitorului Mihail Sturdza.
,,Vrem să fim o naţie, una puternică şi liberă”!
La 27 martie 1848, la hotelul «Petersburg» din Iaşi, prezent în rândul celor peste o mie de revoluţionari moldoveni, Alexandru Ioan Cuza a luat cuvântul şi a semnat documentul programatic «Petiţia-proclamaţiune a boierilor şi notabililor Moldovei», însă, fiind rănit în confruntarea care a avut loc, Alexandru Ioan Cuza a fost arestat şi trimis spre deportare, alături de alţi şase revoluţionari care au reuşit să se refugieze la viceconsulul englez de la Brăila şi evitând în acest fel deportarea şi anchetarea lor în Imperiul Otoman. Alexandru Ioan Cuza a participat la Marea Adunare Naţională de la Blaj, în Transilvania, din 3/15 mai 1848, unde l-a ascultat pe Avram Iancu spunând: ,,Ardealul nu mai este Ardeal, ci România” şi ,,Uitaţi-vă pe câmp, românilor suntem mulţi ca cucuruzul brazilor, suntem mulţi şi tari”. Din cauza holerei care izbucnise în Bucovina, a plecat la Viena, apoi la Paris, şi la Constantinopol, de unde s-a întors în ţară, alături de noul domn al Moldovei, Grigore Ghica, un om cu vederi mult mai liberale decât predecesorul său, Mihai Sturdza, şi un partizan convins al Unirii. Alexandru Ioan Cuza a ocupat succesiv posturile de preşedinte al Judecătoriei Covurlui, director al Ministerului de Interne şi pârcălab al ţinutului Covurlui. A devenit un bun cunoscător al problematicii administrative a ţării, implicându-se în învăţământ şi sănătate. Totodată, a desfăşurat şi o activitate unionistă considerabilă, dar, activitatea unionistă şi scandalul alegerilor pentru divanul ad-hoc din 1857, l-au făcut să demisioneze din administraţia caimacamului Nicolae Vogoride. Au fost organizate noi alegeri pentru divan, care au dat un covârşitor câştig de cauză taberei unioniste. După deschiderea lucrărilor acestui important for, la 22 septembrie 1857, la Iaşi, Alexandru Ioan Cuza şi-a dovedit consistenţa politică în numeroasele dezbateri la care a participat activ şi a susţinut desfiinţarea privilegiilor de clasă şi rezolvarea chestiunii agrare. După ce la 5/17 ianuarie 1859 Alexandru Ioan Cuza a fost ales, în unanimitate, domn al Moldovei, la 24 ianuarie/5 februarie, a fost ales şi domn al Munteniei. Alegerile pentru Adunarea Electivă a Ţării Româneşti s-au desfăşurat, conform prevederilor Convenţiei de la Paris din 1858, între 8/20 şi 12/24 ianuarie 1859. Partida Naţională n-a reuşit să obţină majoritatea mandatelor, dar, în acest context, liderii Partidei Naţionale şi, în special liberalii-radicali, elementul cel mai dinamic al coaliţiei, şi-au dat seama că singura cale de izbândă este apelul la masele populare. Au fost mobilizaţi bucureştenii, au fost chemaţi ţăranii din preajma Capitalei, iar, lucrările Adunării Elective s-au deschis în ziua de 22 ianuarie/3 februarie, într-o atmosferă incendiară. Clădirea din Dealul Mitropoliei era înconjurată de mii de oameni. În noaptea de 23 spre 24 ianuarie, membrii Partidei Naţionale s-au reunit la hotelul «Concordia» din Bucureşti, unde, pentru prima oară s-a formulat cu voce tare ceea ce fusese doar o năzuinţă: alegerea lui Cuza ca domn al ambelor Principate Române. În dimineaţa de 24 ianuarie, la ora 11, când lucrările Adunării s-au reluat, deputaţii reveniţi în sala de şedinţe au trecut la vot. Toate cele 64 de buletine purtau numele lui Cuza, unele având şi urări adresate domnitorului: «spre mărirea patriei», «spre fericirea românilor». După citirea voturilor, Alexandru loan Cuza a fost proclamat domn al Principatelor Unite şi imediat rezultatul a fost adus la cunoştinţa mulţimii de pe Dealul Mitropoliei. Aşa cum mi-a mărturisit Prinţul dr. Bogdan Cuza, strănepotul marelui Domnitor, parcă o icoană vie rămasă peste veacuri, Unirea Principatelor a marcat nu doar o schimbare teritorială, ci și consolidarea identității naționale, domnitorul Alexandru Ioan Cuza devenind un simbol al unităţii tuturor românilor din toate timpurile!
Profesor Vasile GOGONEA
