Ziua Culturii Române, 150 de ani de la Creația Cuvântului Eminescu

269

Motto: ,,La început a fost CUVÂNTUL.Viața și lumina care luminează tot omul”
În acest an, în ziua de 25 februarie,se împlinesc 150 de ani de când redactorul șef al revistei „Familia”, Iosif Vulcan constată un „talent adevărat și un viitor luminos în literatura română” publicând poezia „De-aș avea” unui tânăr de 16 ani. Îl asigură prin„ poșta redacției”, pe acel tânăr, că îi „va primi toate poeziile cu bucurie”, îi romanizează numele prin modificarea terminației slove introducând cuvântul EMINESCU în literatura română (Ion Crețu „Mihai Eminescu”, București 1968). Cuvântul a pătruns totodată și-n literatura universală ca ultimul mare romantic și în sistemul planetar, de îndată ce o cometă are această denumire…

MAGIA CUVÂNTULUI EMINESCU
Moto „Ce a căutat aici (Eminescu n.n.)Și pe Buddhal-ar face gelos!”
Emil Cioran
„Într-o lume relativă/ Mai avem un NUME SFÂNT,
EMINESCU-I ROMÂNIA/ tăinuită în CUVÂNT.
Adrian Păunescu „Dor de Eminescu”

Cel care a dat un nume sacrelor cuvinte românești: mamă, țărână, iubire, România, dor, codru și a altor multe, și-a dăltuit numele pe frontispiciul edificiului măreț al spiritualității naționale și universale, printr-o operă împlinită la numai 33 de ani,care o egalează pe cea a marilor Goethe, Hugo sau Shakespeare. Acel nume consfințit cu 150 de ani în urmă, i-a fost predestinat să-l poarte spre înălțimi, fiindcă eminens, în limba latină, înseamnă promontoriu.
Cifra stranie de 33 prin care se încheie existența creatoare a lui Eminescu, e mitologică, legendară, chiar biblică… Dacă anul 1883, când marele poet împlinea 33 de ani și când publica „Luceafărul”, hotărnicește tragic biografia lirică a sa, Eminescu, iată trăiește și astăzi maiestuos și în același timp, misterios, precum adâncul Mării și necuprinsul Cerului.
Întindem mâinile după El și nu-l putem cuprinde „Nimeni nu-l mai vede, însă toți îl auzim și-l simțim în propria memorie interioară”.
Luchian nu l-a putut picta, fiindcă îl simțea ca un element al Nemărginirii. Brâncuși însuși a simțit că nu va esențializa chipul marelui creator liric in bronz, marmură sau stejar… Conștient fiind că „Dumnezeul Geniului l-a sorbit din popor”, la numai 33 de ani, Eminescu se depărtează, (aidoma lui Hyperion (hiper gr. =mai mult decât om) al capodoperei sale, apărută în acel an fatal) de lumea noastră telurică, inferioară, relativă și efemeră (a răutăților, nedreptăților, plăcerilor omenești și chiar a instinctelor, pentru a se încadra ordinei superioare în lumea arhetipurilor și a ideilor eterne: „Trăind în cercul vostru sfânt/Norocul vă petrece/Iar eu în lumea mea mă simt /Nemuritor și rece”. Astăzi, când s-au scurs 166 de ani de la Naștere și peste un secol și un sfert de la sublima sa Înălțare în Veșnicie și Nemurire, cu toții ne recunoaștem în sintagmele sale: „Zadarnic după umbra ta mă întind”sau „Nu credeam să învăț a murii vreodată…”
Așa a fost să fie destinul acestei EMINENȚE a spiritualității românești, care a devenit în timpul unui veac și jumătate, cea mai înaltă formă de expresie a conștiinței noastre de sine, destin pe care-l întrezărim ca un sublim omagiu, în modul cel mai înalt cu sens de Nesfârșire din Coloana Infinitului Brâncușian.
Prof.Virgil Cercelaru

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here