Primind drept de semnătură, începând cu 1967, autoarea înregistrează scrierile publicate, anii aparițiilor și premiile obținute. Piesele traduse în cinci limbi străine sunt apreciate la Europa Liberă. Capitolul „Oameni în oglindă. Ion D. Sârbu, despre contemporanii săi”, ne oferă informații deosebit de importante despre „Oameni mari ai unor vremuri mărunte”, despre magistrul său, Lucian Blaga, „dușmăniile pe care acesta le trezise” și despre apropiații săi (Ștefan Augustin Doinaș și Ion Negoitescu).
În sfera admirației lui I.D. Sârbu, intră, în primul rând, pregătirea și generozitatea profesorilor de la Universitatea clujeană, mutată un răstimp la Sibiu, Lucian Blaga, modelul său intelectual, Liviu Rusu, Onisifor Ghibu, D.D. Roșca, Ion Breazu și Nicolae Mărgineanu. Doinaș, „ cel mai talentat dintre noi toți”, căruia „Dumnezeu i-a dat cu ghiotura har și slavă”, a fost unul dintre colegii și prietenii cei mai apropiați până când a devenit agentul Securității cu numele de cod „Andrei Golfin”, apoi „Gogu Iovan”, apreciat în această calitate, de sinceritate și obiectivitate. Pentru aceasta, ca drept răsplată, primește drept de semnătură, călătorește în străinătate (Belgia, Anglia, Germania Federală, Olanda, Austria), dă note despre Monica Lovinesca, Virgil Ierunca, Emil Cioran, își publică opera. Deși suferă pentru opțiunea prietenului său, „un înger negru”, „un mozaic scos de sub dărâmături”, I.D.Sârbu nu-l condamnă, arătând că „datorez lui Tata și lui Blaga puterea ce-am avut-o de a rezista şantajelor și chinurilor prin care voiau să mă silească să iscălesc micul meu contact cu diavolul” (cu oamneii Securității). Cu toate că între Ion D. Sârbu și Doinaș erau „câteva meridiane de amărăciune”, după ce află că este bolnav de cancer la gât, 1988, pe fundalul bolii, este reluată relația dintre cei doi scriitori. I.D Sârbu îl iartă creștinește pe vechiul său prieten, corespondează lunar cu el, îi solicită și primește ajutorul material, îi încredințează ultimul său manuscris. Doinaș va rosti necrologul la catafalcul scriitorului craiovean pe care îl consideră „Cea mai verticală conștiință”.
Dar I.D. Sârbu mai are de îndurat și a doua trădare din partea unui alt bun prieten din studenție, Ion Negoitescu, „șeful generației” lor. La fel ca Doinaș, Ion Negoițescu se confruntă cu asprimea anchetelor, este arestat și condamnat, ca fost legionar. Pe timpul detenției, după doi ani de arestare, este recrutat ca informator al Securității, agent de cameră, asemenea lui Doinaș, până în aprilie 1964, când este eliberat. Îi este redat dreptul de semnătură, până în 1978, publică 15 volume, pentru care primește numeroase premii literare. Primește viză de documentare pentru trei luni în Franța, Italia și Anglia. După ce trimite o scrisoare deschisă lui Paul Goma, intră din nou în vizorul Securității, acceptă desolidarizarea publică față de mișcarea lui Paul Goma, beneficiază de un pașaport în 1983, și alege exilul. I.D Sârbu îl iartă pe Negoițescu pentru deciziile luate și iată ce-i scrie în 1983: „Nu te aprob. Avem o vârstă înaintată, e greu să începem o altă viață. Țara asta, așa cum este, e ţara mea, nu am o țară de rezervă. Cred că ai greșit. Dar eu nu te judec….., te iubesc!”. Generosul și patriotul Ion D. Sârbu și-a iubit prietenii cu toate defectele lor. Generația șaizecistă este numită „generația fanariotă”, vizându-i pe Nichita Stănescu și Marin Sorescu. În ultimii ani de viață, are loc un reviriment în relațiile dintre Ion D. Sârbu și Marin Sorescu, acesta din urmă îi acordă premiul revistei ,,Ramuri” pentru întreaga carieră, 1988, îl vizitează acasă și-i cere scrieri de publicat.
Cartea mai cuprinde anexe cu declarații ale lui I.D Sârbu, interviuri, tabele ale Securității privind obiectivul „Suru”. Unul dintre interviuri, semnat Ion Jianu, are în vedere considerațiile lui Ion D. Sârbu despre creație, Craiova și olteni. După capitolul „Decameroanele unui atlet al lucidității” (concluzii), urmează o Addenda, ce cuprinde textul integral al ultimului manuscris semnat de Ion D. Sârbu, un interviu luat de Ion Jianu, datat 6 februarie 1989.
Viața lui Ion D. Sârbu, stă sub semnul paradoxului: „Am avut cea mai sănătoasă origine socială (sintagmă la modă cândva), am fost cumplit de pedepsit pentru această origine”. Să nu uităm că Ion D. Sârbu a avut orientări de stânga. Cele mai multe referiri, din acest interviu, îl privesc pe idolul său, Lucian Blaga. Poetul „corolei de minuni a lumii” și tatăl său, „intră în conul sacru al inimii sale”. „Lucian Blaga reprezintă pentru mine „meșter grinda” conștiinței noastre cărturărești, iat Tata, minerul Ion Sârbu, pentru mine numai, ar fi piatra de temelie a condiției mele umane”.
Reținem, de asemenea, importanța pe care o acordă limbii române poetul din Lancrăm: „Orice poet, prozator, dramaturg, critic etc. este o investiție sacră a Măriei Sale, Limba”. „Blaga, susține că I.D.Sârbu, se temea literalmente de zeița asta care era Limba Română, se temea de ea ca de o forță malefică, transcendentală”. Pentru Blaga, „Limba e întâiul mare poem al unui popor”. Și în acest interviu, amintește de acel Pavel Apostol, „nomina odiosa”, pe atunci director politic al Universității din Cluj, care cerea asistenților să scrie articole defăimătoare despre marii profesori: Lucian Blaga, Liviu Rusu, Speranția etc. Dacă unii au acceptat, prin aceasta salvându-și cariera didactică, Ion D. Sârbu a refuzat categoric.
La îndemnul lui Ion D. Sârbu, Romul Ladea, dat afară și el din Institut, a sculptat busturile unor scriitori marginalizați, care azi împodobesc Clujul cultural. Reținem, de asemenea, relatări despre atitudinea unor scriitori contemporani față de Lucian Blaga (Mihai Beniuc, Baconsky, Veronica Porumbacu) la solicitarea lui Blaga, Ion D. Sârbu și Ion Chinezu au fost în audiență la Mihai Beniuc pentru un contract privind traducerea lui „Faust”. „Nimic pentru Blaga!”, susține Mihai Beniuc, care suferea de un complex ,,Blaga”, cu toate acestea, la intervenția lui Tudor Vianu, Blaga a primit contractul. În „ Pe muchie de cuțit”, Mihai Beniuc își bătea joc de tatăl lui Lucian Blaga, preotul Isidor Blaga. Se spune că Lucian Blaga s-ar fi adresat lui Beniuc astfel: „Domnule Mihai Beniuc, dacă ai fi citit numai zece la sută din cât a citit tata, ai fi un mare intelectual”.
„Complexul Blaga” era o urmare a micimii staturii și a talentului și probabil că una din cauze a fost compunerea unor versuri aparținând marelui poet si filozof : „Pe unde mă-ntorc, pe unde mă duc,/ Lumea vuiește, șoptește:/ Acesta-i poetul Mihai Beniuc /Știe șase limbi și reușește”, corectat de Ion D. Sârbu: „Acesta-i poetul Mihai Beniuc / Știe șase limbi!/ Dar rusește….”.
Ion D. Sârbu îi spunea lui Blaga uneori TAO, pentru că citea mult mai ales din „ Tao-te-king” al clasicului chinez Lao-zi, tradusă și tipărită în Aninoasa, Gorj, TAO însemnând ,,drum”, ,,cărare”. Ion D. Sârbu menționează că Blaga și cărturarii ardeleni erau obsedați de ideea de cinste, datorie, obligație. Nu de puține ori l-a auzit pe Blaga zicând: „Trebuie să facem economie de caractere, talente, oameni excepționali: aceștia sunt bob numărat în economia spirituală a unui popor…”.
Reținem spusele lui Ion D. Sârbu în finalul inteviului: „Aurelian nu trebuia să părăsească Dacia (271), Cantemir nu trebuia să plece în exil (1711), Brâncoveanu nu ar fi trebuit să lase să i se taie capul (1714), Horia nu trebuia să se lase prins, Molotov nu trebuia să se înțeleagă cu Ribbentrop, în 1938….. Și nici Blaga nu ar fi trebuit să moară în 1961, la numai 64 de ani ai săi….”.
La finalul cărții, apar documente și fotografii: sentințe penale, adrese, rapoarte, note, referate ale Securității și fotografii de familie ce au aparținut lui Ion D. Sârbu.
Bibliografia studiată de autoare este complexă și cuprinde opera lui I.D. Sârbu, (proza și teatrul), jurnalul, corespondența și publicistica, referințe critice de specialitate, o selecție de lucrări de specialitate și documente ACNSAS.
Cartea se încheie cu un index de nume. Scrierea Clarei Mareș, judicious sistematizată, are, în primul rând, o valoare documentară, aceasta cuprinde povestea vieții lui Ion D. Sârbu, un om cu o cultură vastă, personalitate necompromisă, un caracter tare, cu o tinerețe petrecută în internate, cazărmi, cămine și pușcării, un om cu o viață controlată, permanent supravegheată.
„Pentru mine, afirmă Ion D. Sârbu, viața nu mai e, nu mai poate fi deloc aceea pe care am trait-o de fapt, ci aceea pe care am visat-o, am gândit-o, am creat-o eu. Și această viață nu tinde spre adevăr și istorie, ci spre poveste, mit sau literatură”. Fiul minerului din Petrila, tobă de carte, a fost victimă pe viață a sistemului totalitar.
Ion D. Sârbu și-a riscat viața de dragul unor principii morale, astfel că, în toate situațiile limită, acesta alege calea onestității, a dreptății și adevărului.
Octavian Paler, în „Convorbirile” sale cu Daniel Cristea- Enache, Editura Corint, 2007, notează: „Nu-mi închipuiam că o asemenea biografie a fost posibilă în România, într-o vreme cu atâtea derapaje. Prin anii ‘80, după ce am fost dat afară de la „România Liberă” și am avut tupeul de a refuza toate ofertele care mi s-au făcut de reinserție în sistem, eram foarte mândru de poziția mea. După ‘89, această mândrie s-a ofilit treptat, iar acum mi se pare de-a dreptul bovarică, dacă o compari cu realitățile trăite și asumate de I.D. Sârbu”.
Constantin E. Ungureanu
