Profesorul Zenovie Cârlugea a publicat două cărţi de analiză a liricii blagiene (dintre care a doua sintetizează teza sa de doctorat): Poezia lui Lucian Blaga (1995) şi Lucian Blaga. Dinamica antinomiilor imaginare (2005); apoi: una dedicată muzelor poetului-filosof (Domniţa Gherghinescu-Vania, Coca Rădulescu, Eugenia Mureşanu şi Elena Daniello): Lucian Blaga – solstiţiul sânzienelor (2010); una de interviuri cu personalităţi care l-au cunoscut pe autorul spaţiului mioritic: Lucian Blaga – între amintire şi actualitate (2011); una de comentarii la exegeză balgiană: Lucian Blaga – sfârşit de secol, început de mileniu (2012), Blaga – Goethe, afinităţi elective (2012) şi acum reeditează şi completează cercetarea Lucian Blaga. Dinamica antinomiilor imaginare – ediţia a II-a (Ed. Tipo Moldova, Iaşi, 2013 – colecţia «Opera omnia – publicistică şi eseu contemporan»).
Dacă în cărţile anterioare, autorul cerceta câte un aspect al operei sau vieţii lui Lucian Blaga, recenta carte analizează integral opera titanului din Lancrăm (poezie, proză, dramaturgie şi filosofie).
În Cuvânt înainte, Z. Cârlugea subliniază că „principiul lăuntric, coerent, dinamic şi ordonator”, al cărţii este regimul antinomilor imaginare, fapt de care şi Lucian Blaga era conştient când „elabora ample simetrii antinomice şi polarizări conceptuale” – care conferă dinamism şi dialectică imaginarului său poetic şi conceptual.
În Eonul dogmatic, Blaga menţiona că logica nu poate explica în totalitate viaţa, motiv pentru care accepta dogma ca antinomie transfigurată în zariştea misterului.
Să prezentăm succint, temele analizate pe larg în capitolele masivei lucrări a profesorului Zenovie Cârlugea.
I. Dinamica demersului poetic
În acest capitol, care reprezintă o introducere în opera lui Blaga, autorul consideră, pe urma cercetărilor exegeţilor, că poetul şi dramaturgul vine în urma unui fenomen de discontinuitate în gândirea românească, deturnând tradiţionalismul în sens modern, sincronizându-ne cu expresionismul pe linie germană, preluat original, cu alte cuvinte, este un întemeietor. Ceea ce caracterizează unitatea operei blagiene sunt antinomiile misterului care conturează o «dinamică a imagianarului».
II.Lirica blagiană – onto-poetică modernă a imaginarului
În poezia blagiană se regăsesc majoritatea caracteristicilor stabilite de Hugo Friedrich în Structura liricii moderne: tensiune internă, pendularea între transcendent şi imanent, cer şi noroi etc. Specificul extazului expresionist îşi dobândeşte specificul în schema ideatică a conflictului dramatic, motiv pentru care se poate vorbi despre un expresionism «bizantinizat».
III. Clădirea de sine şi freamătul intrinsec al operei
Antinomia ontologică din filosofia blagiană, transpusă apoi liric şi dramatic, o constituie conceperea duală a Marelui Anonim, ca un Dumnezeu-Diavol, din moment ce acesta îşi înfrânează posibilităţile creatoare, cenzurând omul pentru a nu-i periclita poziţia centrală demiurgică. Şi totuşi, lumea cenzurată reprezintă cea mai bună posibilitate de menţinere a omul în permanentă căutare (sisifică) de revelare a misterelor (cunoaşterea luciferică).
În plan terestru, contradicţia se regăseşte în personajele legendare Fârtate şi Nefârtate din dramele blagiene. În poezie, farmecul iubirii provine şi el din antinomia Rai – Iad prezentă în sufletele îndrăgostiţilor.
Se mai poate adăuga faptul că Marele Anonim este imaginat ilogic, ca fiind structurat eterogen, în degradé, din zone mai centrale şi altele mai periferice, din care emană diferenţialele divine alcătuitoare de lume.
*
Fascinaţia pentru demonism i se relevează lui Blaga din filosofia lui Nietzsche, apoi se înseninează goethean, diavolul fiind substituit prin daimonion-ul determinant al creaţiei artistice. Tânărul Blaga simte că are şi el un «ochi demoniac» cu care priveşte introspectiv, dar şi extrospectiv (aşa cum rezultă dintr-o scrisoare adresată Corneliei).
I. Dialectica structurilor antinomice
Principiul intern „coerent şi ordonator” al operei blagiene, menţionat în cuvântul introductiv, este dezvoltat în acest capitol, cu bogate trimiteri bibliografice, de la Upanişade la Constantin Noica.
II. Universul operei – aspectul „cosmoidal”
Dialectica menţionată în titlul capitolului constituie «principiul lăuntric ordonator al întregii creaţii blagiene». Antitezele reprezintă esenţa vieţii a cărei unitate rezultă din faptul că ele converg spre coincidentia oppositorum.
În ceea ce priveşte universul, Blaga distinge între macrocosm, microcosm şi creaţia umană, pe care o denumeşte cosmoid, prin care înţelege o „plăsmuire revelatoare a spiritului uman care tinde să se substituie macrocosmosului”.
Antinomiile principale ale operei blagiene, detectate de Zenovie Cârlugea, sunt următoarele.
1. Lumina şi regimul nocturn, pe baza structurilor antropologice ale imaginarului, teoretizate de Gilbert Durand, conform cărora, lumina solară caracterizează regimul diurn, pe când lumina lunii, regimul nocturn, cu toate caracteristicile specifice.
Autorul cercetării, stabileşte următoarele funcţii ale luminii în opera blagiană, revelatoare şi ele de antinomii: cosmogonică/demiurgică, valorizând lumina din ziua dintâi şi întunericul increatului; ontologică, accentuând benefic contrastul Rai – Iad care amplifică erotismul; gnoseologică, relevând distincţia dintre cunoaşterea paradisiacă şi cunoaşterea luciferică, accentuând importanţa celei din urmă pentru fiinţa umană; erotică, lumina, produsă de focul iubirii, înalţă iubirea chiar dacă aceasta se clădeşte pe păcat.
1. Satul arhaic şi satul idee, primul relevându-se în copilăria feerică a autorului, apărând plin de basme, tradiţii şi obiceiuri magice, al doilea în conceperea ideatică a satului atemporal, aşezat în centrul lumii, de unde, prin axa cosmică se comunică cu cerul (până la limita impusă de cenzură).
2. Sufletul şi trupul, contrastul menţionat reprezintă mai mult o complementaritate, iubirea spiritualizată copleşeşte sufletul, străluminând trupul păcătos.
3. „Crugul albastru” şi „valul aherontic” simbolizează antinomia cer/ transcendent şi efemerul vieţii captive în Marea trecere.
4. „Pământul – stea” şi „steaua – destin”, corpul ceresc Terra, ca totalitate, este reprezentată prin parte, muntele sacru, solidar cu planeta, şi care se roteşte odată cu întregul (corpul ceresc), iar steaua-destin influenţează, ca zodie viaţa omului (aşa s-a întâmplat cu mai mulţi membri ai familiei Blaga, morţi prematur de tuberculoză). Antinomia apare la nivel cosmic prin faptul biografic amintit în Hronicul şi cântecul vârstelor, când, muntele, nu l-a mai ajutat pe Isidor Blaga, tatăl scriitorului, să se vindece de cumplita maladie, pe atunci nevindecabilă.
5. Poetica tăcerii – elaborată de Blaga, după cum afirma regretatul Vasile Fanache, constă în teoria conform căreia, cuvintele nu pot exprima absolutul, cenzura acţionând şi la nivel stilistic.
În subcapitolul intitulat Arhitecturi ale imaginarului conceptual, autorul cercetează istoricul problematicii antinomiilor începând cu Nicolaus Cusanus (1401-1464), trecând prin Voltaire şi Hegel („pretutindeni sunt antinomii şi contradicţii”), ajungând la Ştefan Lupaşcu (filosoful român care a trăit la Paris) cel care a elaborat Logica dinamică a contradictoriului (1947) cu spectaculoasa regulă a terţului inclus (în opoziţie cu logica clasică a legii terţului exclus). Această cunoaştere antinomică poate fi asemănată cunoaşterii luciferice, elaborată de Lucian Blaga. În aceeaşi ordine de idei, minus-cunoaşterea blagiană poate fi asemănată şi cu teroria filosofului Mircea Florian, Recesivitatea ca structură a lumii (publicată postm, 1983). În această lucrare, Mircea Florian consideră că în cadrul unui dublet antinomic, un termen este dominant, iar celălalt recesiv, dar cu semnificaţie existenţială mai înaltă. Exemplu, în dubletul trup – suflet, primul este dominant, iar al doilea, recesiv. În cazul lui Blaga, în cazul dubletului lumină – întuneric, lumina este dominantă dar întunericul, potenţator de mister, este recesiv.
Zenovie Cârlugea îşi continuă cercetarea antinomiilor în teatrul blagiam, analizând dualismul conflictului dramatic bine – rău (Fârtate – Nefârtate), zeu –om (în drama Zamolxe), pasiune – credinţă (Popa –Nona în Tulburarea apelor), creaţie – sacrificiu (Meşterul Manole), conflicte psihologice (Daria, Ivanca) etc.
În sfârşit, în subcapitolul Boicotul istoriei, Zenovie Cârlugea, apelând la teoria blagiană a retragerii spirituale, în sine, a poporului pentru conservara identităţii în perioadele de restrişte (năvăliri migratoare, comunism), trece în revistă avatariile suferite de filosoful culturii şi de familia sa în epoca totalitară. Blaga însuşi povesteşte o parte din aceste întâmplări în romanul Luntrea lui Caron, apărut postum. În concluzie, considerăm lucrarea prof. dr. Z. Cârlugea – Lucian Blaga. Dinamica antinomiilor imaginare o carte de referinţă în exegeza blagiană, poate cea mai complexă elaborată până acum.
Lucian Gruia
