Zece poveşti

965

Motto: Sănătatea nu e totul, dar şi fără sănătate totul este nimic. – Artur Schopenhauer

Autoarea cărţii ,,Zece poveşti’’ Ana Podaru prozatoare de această dată, practică o scriitură blândă, iertătoare şi conciliantă, de parcă destinul fiecăruia dintre noi este o treabă de negociat. Sub ochii noștri se derulează zece întâmplări, dar nu în pasul copiilor, încet, ci în alergatul secolului vitezei: fetiţa fugea disperată, pajura cu vulturul au o luptă corp la corp, contele se învârtea precum leul în cuşcă, când devin vizibile pentru fetiţă bogăţiile lumii vine peste zâmbetul ei cutremurul şi totul se rostogoleşte prin grotă alături de obiectele de preţ, Madlene încearcă să escaladeze multele de bogăţii din fundul pământului.
Surprinde trăsăturile personajelor prin faptele lor, descriindu-le foarte sumar dintr-un condei și din câteva detalii. Timpul şi mișcarea le conturează însă bine pe acestea, este foarte mult zumzet, forfotă şi agitaţie: gnomul sforăie, bătrânul orb dispare, unuia îi e foame, o mamă se văicăreşte, părinţii dau zvon în sat, tot satul caută copii dispăruţi etc.
Peste acestea toate, o micuţă ajunge să stea peste un munte de bogății. Satira autoarei iese la iveală şi fetiţa se simte, nici mai bine, nici mai rău decât o găină pe o grămadă de gunoi.
Ana Podaru se exprimă în ,,Zece povești’’ cu graţie, şi englezeşte, în India, căci personajele sunt Will Emilly, George, Ederra, Lisette și trăiesc pe malul Nilului. Din Scoţia vin şi Abigail, Aiden, Allison, Lucya, vrăjitoarea Morgan. Deși pentru copii, cartea ne trezeşte din cotidian şi ne introduce într-o aventură epică palpitantă, cu animale precum pajura, fluturii, căţeii, inorogul, dar şi pasărea măiastră, scrisă în cea mai vizibilă manieră postmodernistă.
Autoarea iese din mitologia consacrată şi nu se raportează la modele, dar constant urmează firul clasic al poveştilor, practic regăsim în cele zece poveşti momentele subiectului. După ce trece personajele prin situaţii limită ca-n poveşti, deznodământul este ca-n poveşti, fericit, nu ca în viaţă, acelal nefericit, moartea.
Ana Podaru este o voce a suferinţei şi povestea ,,Ducesa’’ mă poartă în lăuntrul acela AFECTAT DE BOALă al Anei Podaru: avea tot mai multe datorii, afacerile nu mergeau, seceta distrusese toată recolta, de şapte ani butucii de vie de pe dealuri se uscaseră, nu mai putea salva nimic, vându-se vinurile din beciuri…a urmat incendiul.
Dialogul este firesc, cu naturalețe. Suntem într-un folclor prezent încă în memoria actuală a civilizaţiei umane.
Într-o manieră similară celei a Passionariei Stoicescu imitarea limbii vorbite în lumea copiilor, cu diminutive şi frumos evident face din ,,Zece povești’’ o încercare utilă, de a zugravi cotidianul gri cu atmosfera colorată a copilăriei.
Cu aceste poveşti Ana Podaru demonstrează că a cunoscut lumea copiilor şi că după ce s-a lumit ea însăși și ca poetă şi ca prozatooare, şi ca mamă şi a, explorat mediul copilăriei care este şi el atins de realitatea contingentă îndemnându-ne la lectură. Minuni sunt copiii iar povestitoarea nu ne aduce în lumea lor să ne minunăm şi să ne odihnim, ci să medităm, să ne întregim viziunea asupra complexităţii unui suflet de copil. Are știință despre multe întâmplări cu personaje copiii Ana Podaru și ne spune doar zece, de ce zece?
Lucya(lumina) să o însoţească pe Ana Podaru şi pentru că ne-a amintit că de când lumea tot povestea ne adoarme-ntotdeauna şi-i mai caldă fericirea când apare-n noapte luna!
Victoria Stolojanu-Munteanu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here