Poezia medicului Doru Fometescu aparţine modernismului şi transmodernismului; aduce o schimbare majoră în ceea ce priveşte sursa de inspiraţie, întoarcerea la arhaic, la o trăire autentică, la un mod de cunoaştere primordial care, prin conştiinţa misterului şi prin efortul de integrare în unitatea matricială, prin înglobarea celorlalte tipuri de cunoaştere să transcende limitele concretului. La fel ca Lucian Blaga, autorul se apropie de oameni, de lumea satului, însă poetul cult are ceva tainic, este un artist al cuvintelor şi se observă în creaţiile sale omul traversat de cultură.
Doctor al trupului dar şi al sufletului, poetul Doru Fometescu îşi dă avânt vindecând şi prin poezie sufletele oamenilor. Cartea de versuri „Omul tainic pur şi simplu” are un mister aparte, fiind ca un fluid roditor care are forţa unei sensibilităţi asupra sufletului cititorilor şi îi face să cugete cu mintea dar şi cu sufletul. Tradiţionalist şi uneori conservator, poetul pliază textul liric pe fluxul trăirii: „De când cu noile tehnologii moderne/ nimeni nu mai scapă sănătos?/ cam totul se cuantifică prin RMN şi tomograf…/ se moare virtual de frică/ Tradiţia-i făcută… praf!!!” (Praf şi pulbere)
Observăm că, adesea, ritmul poetic capătă o turnură aforistică ce trădează, la fel ca şi la Blaga, aliajul încă imperfect dintre nivelul reflexiv şi cel imagistic al poeziei. Graiul folcloric întocmai ca în lumea satului apare în creaţiile poetului, iar nuditatea cuvântului arhaic se apropie de cuvântul divin: „A fost nevoie să urce în Credinţă,/ a fost nevoie să fie în iubire,/ într-un climat de Duh şi Fiinţă,/ tot căutând la sens, nemărginire…” (Omul cu har)
Doctorul Fometescu este un om cu har poetic; mirificele sale versuri au valoare sentimentală, metaforică, de fremătătoare cutie de rezonanţă a trăirilor sale. Aşa cum s-a remarcat prin activitatea de cercetare medicală, doctorul Doru Fometescu se remarcă şi în poezie prin originalitatea şi autenticitatea versurilor sale, care sunt o adevărată terapie pentru cititori, întrucât sunt scrise cu suflet şi exprimă realitatea vieţii, iar vremurile frumoase rămân răvăşite în amintiri într-o societate versatilă. Poetul caută simplitate şi ordine firească, iar lumina din cuvintele versurilor sale „străbate ogorul năpădit de tămâioare”.
În peisajul său liric poetul tratează cu dezinvoltură aproape toate temele şi motivele consacrate ale ultimelor două decenii din peisajul liric al secolului XXI, plin de frământări, dezechilibre, patimi şi suferinţe umane. Domnul Doru Fometescu este cerebral şi raţionalist în concepţia sa, crede în ideile sale, la fel ca şi Platon, şi le distinge de lucrurile necorespunzătoare. Şi conceptul de divinitate îl preocupă pe poet la fel ca şi pe Socrate şi Platon, iar esenţele particulare constituie ideile sale fundamentale în creaţie. Unghiul abordării poetului este mereu în dinamică şi se încarcă mereu de frumos, de sensibilitate şi de sens original. Totuşi, poetul rămâne el însuşi, iar simţul său artistic are ca rezultat doxa şi infrarealismul lucrurilor şi fenomenelor; el se impune prin propria sa creaţie. Poetul îşi trăieşte cu pasiune viaţa fiind frământat de tot ce se întâmplă în jurul său, folosind tehnici asemănătoare cu cele din biologie sau medicină. Scriitura autorului acestei cărţi de versuri ni-l prezintă pe poet ca un om în deplină putere creatoare ce nu liricizează avuabil, ci este ca un reflector al lumii înconjurătoare. Cu propria sa pricepere lirică analizează substanţa lucrurilor, esenţele lor şi ne prezintă imaginea dintre vis şi realitate. Ideea comparării lumii lăuntrice cu lumea înconjurătoare, dar şi propria filozofie a spaţialităţii şi temporalităţii sunt sugerate în versuri de o simplitate stilistică deosebită, dar şi emoţionante în acelaşi timp: „Cu atâţi savanţi livraţi pe internet/ de ce nu devine viaţa paradis?/ de ce nu-i leac la tragic zaiafet?/ fiindcă ne depărtăm de ideal şi vis…” (Fiindcă…)
Ca o concluzie aprobată şi recunoscută liric, poezia „Testament” încheie periplul unui declarativ sufletesc, apolinicul ce rotunjeşte simţirea, în versuri demne de armonia divină universală: „Vă las doar visul ca un sâmbure,/ gata de a-ncolţi prin anotimp,/ un colţ de suflet cald şi pur…/ dar cer surâs unduitor în schimb.”
În final, chiar dacă nu am reuşit să descopăr toate enigmele incitante din scriitura poetului Doru Fometescu, înţeleg că versurile sale au o sensibilitate aparte şi dau o stare specifică noţiunii de poezie. Sper ca toţi cititorii să aprecieze corect frumuseţea versurilor şi să-l preţuiască pe autor şi cartea sa.
Mircea Tutunaru
