Cele douăsprezece trepte cioplite din blocuri de piatră, trepte ale istoriei, ne urcă până în fața „baldachinului” de piatră. Între cele două colonete, ca într-o nișă, privirea descoperă, ajutată de lumina soarelui ce atenuează răceala reliefului de bronz, chipul lui Tudor Vladimirescu, conducătorul Revoluției de la 1821. Nemulțumirea generală ajunsese, la sfârșitul celui de-al doilea deceniu al secolului al XIX-lea, atât de puternică încât nu era nevoie decât de scânteia care să determine aprinderea focului cel mare, de catalizatorul — cu un termen modern — care să declanșeze lanțul reacției în condițiile când toți ceilalți parametri existau. Era nevoie de un punct de pornire, era nevoie de un plan, era nevoie de un om, de un conducător în jurul căruia să se polarizeze energiile și tensiunile acumulate de masele populare care formau, de secole, „talpa țării”. Și dacă este adevărat că fiecare epocă își creează oamenii de care are nevoie, atunci se poate spune că și epoca începutului de istorie modernă românească și-a creat asemenea oameni, iar în fruntea lor împrejurările social-politice au așezat un om din popor, un reprezentant al păturii mijlocii a societății românești de la începutul veacului al XIX-lea, care, sintetizând năzuințele poporului spre emanciparea socială, era hotărât să stârpească abuzurile, să înlăture regimul fanariot din țară, să cucerească străvechile drepturi și libertăți ale poporului român. Se numea, omul acela, Tudor Vladimirescu. VOIEVODUL ȚĂRAN, cum l-a numit marele istoric Nicolae lorga. Și poate că nici un alt epitet, nici o altă descriere, oricât de amplă, n-ar fi reușit să caracterizeze mai bine pe conducătorul revoluției decât aceste două cuvinte asociate de o strălucită gândire și așternute de o inspirată pană. Ca un voievod ne privește, într-adevăr, Tudor, de pe prima placă de bronz care i se înfățișează celui ce vine să admire monumentul.
Ca un voievod-țăran, în ale cărui priviri fulgeră setea de dreptate și sub a cărui frunte încruntată se zbat ideile pentru mai binele poporului, nu gândurile de a-i arunca în spate noi biruri, pentru ca banii să ia drumul nesățioaselor vistierii împărătești. Ca un voievod-țăran care peste cămașa cusută cu fir de suflet gorjenesc a aruncat un suman de dimie bătută la pivele Jaleșului. Ca un voievod-țăran dârz, pătrunzător și hotărât, așa cum spun și cronicile că a fost Tudor, așa cum a trecut din amintirile contemporanilor lui în conștiința neamului. Inscripția încrustată în bronz, de o parte și de alta a chipului său în relief, îl numește pe voievodul-țăran cu cuvintele cu care l-au numit cei ce i se aflau în preajmă și întreg poporul ale cărui speranțe numai către el se îndreptau: DOMNUL TUDOR.
Și, întregind ideea, două medalioane încadrează chipul Slugerului, reprezentând elemente din stemele Olteniei și Munteniei, respectiv Leul și Vulturul.
Tudor.
Domnul Tudor.
Voievodul Țăran.
S-a născut în anul 1780, în Vladimirii Gorjului, din părinții Tudor și Constantin Ursu, venit în Vladimiri din Prejna (plaiul Cloșani), și Ioana, fiica lui Bondoc din Vladimiri. Părinții săi erau țărani liberi, moșneni, probabil din „neamul pandurilor”.
Primele cunoștințe însușite în Vladimir de la un moșneag cu care păzea vitele sau de la Popa Pîrvu, continuate cu cele cărturărești, cu ajutorul unei rude a sa, condicarul Lupu din Craiova, și apoi în casele lui Ioniță Glogoveanu, lectura a numeroase cărți de istorie românească (probabil și „Istoria pentru începutul românilor în Dacia”, de Petru Maior, apărută în 1812, când Tudor se trata la Băile Mehadia) demonstrează o permanență în preocuparea pentru formarea sa intelectuală, din care a rezultat capacitatea de a gândi independent și de a exprima, în stilul său original în proclamațiile din 1821, motivele revoltei, revendicările norodului. Înrolat la vârsta de 18 ani în rândul pandurilor mehedințeni, Tudor a participat nemijlocit la lupta împotriva năvălitorilor otomani de sub comanda lui Pazvant Oglu, pașă de Vidin, care au efectuat repetate și pustiitoare incursiuni de jaf în Țara Românească, și mai ales în Oltenia, la cumpăna dintre cele două veacuri. Acestor pustiiri nu le-au scăpat nici Cernețiul, nici Târgu-Jiul, nici Craiova, nici Caracalul, cum n-au scăpat nici satele din plaiul Cloșanilor. Aceasta este perioada când se formează ca militar și când încep să i se ordoneze în minte concepțiile despre nedreptățile epocii pe care o trăia. Îl reîntâlnim apoi înrolat voluntar în armata rusă, în timpul Războiului Ruso-turc din anii 1806-1812, când se evidențiază în luptele de la Fierbinți, fiind recompensat cu titlul de sluger, rang boieresc. Comandant a peste 1 000 de panduri la Cerneți, capătă o bogată experiență de luptă, își perfecționează cunoștințele de ordin militar, își stabilește o reputație de viteaz în luptele din zona Cernețiului, în august 1809, când este caracterizat drept „cel mai bun ofițer”, sau în luptele de la Rahova, Bîrza, Palanka și Dadova în vara anului 1810. Se dovedește un bun organizator, un admirabil patriot și încheagă durabile legături cu cei ce vor alcătui nucleul viitoarei oștiri a Revoluției. El și pandurii mehedințeni apără așezările din zonă de prădăciunile adaliilor lui Regep din Ada-Kaleh, care în 1809 jefuiesc mai multe așezări din vestul Olteniei, ajungând până la Padeș. Vitejia lui Tudor este recunoscută chiar și de dușmanii care se temeau de el, încercând să-l neutralizeze, ajungând să-i incendieze, în 1814, casele de la Cerneți. în timp ce în rândul pandurilor curajul său ieșit din comun determină stabilirea unor legături indisolubile, a unei încrederi totale în Sluger. Legăturile cu sătenii din zonă capătă durabilitate în această perioadă, când Tudor este vătaf de plai și hotarnic la Cloșani. În asemenea postură îl găsim, pe Tudor prima dată în august 1806, când cercetează o pricină de pământ în satul Padeș. În timpul Războiului Ruso-turc din 1806-1812, vătaf de plai este Radu Muică, pentru ca în 1813 Tudor să cumpere din nou vătășia plaiului Cloșani, pe care o păstrează împreună cu fratele său, Pavel Vladimirescu, până la începerea Revoluției. Ca vătaf de plai, Tudor a cunoscut îndeaproape suferințele și nevoile sătenilor, fiind, ori de câte ori era nevoie, apărătorul celor mulți care l-au ales, cu mult înainte de 1821, în calitate de „chivernisitor“ al treburilor lor. Din această perioadă și mai ales datorită comerțului cu vite, proprii sau în serviciul boierului Nicolae Glogoveanu, datează strânsele legături stabilite de Tudor cu Nicolae Zoican din Bîlta, Ghiță Opran și Nicolae Răducan din Orșova, Dumitru Gîrbea, principal colaborator în organizarea Revoluției, transilvăneanul Manole Gugiu, ca și cu răsculații sârbi cărora le-a trimis vite în 1811. Trăind zi de zi, timp de aproape două decenii, în mijlocul locuitorilor din plaiul Cloșani, Tudor s-a legat durabil de norodul obidit, i-a cunoscut și i-a înțeles păsurile, s-a atașat năzuințelor sale, închinându-și întreaga viață luptei pentru recâștigarea dreptăților răpite ale poporului român. Revoluția, izbucnită în iarna lui 1821, s-a născut din realitățile românești, din acutele contradicții ale societății feudale autohtone agravate de deprecierea relațiilor dintre Țările Române și înalta Poartă, în condițiile introducerii regimului fanariot, realități cunoscute și înțelese perfect de slugerul Tudor. Ansamblul documentelor privind situația social-economică a societății românești la începutul veacului al XIX-lea, ca și documentele programatice ale Revoluției arată că norodul românesc n-a fost deloc executantul unor hotărâri luate din afara țarii, ci că el a pornit la luptă pe calea lui proprie și pentru realizarea propriilor idealuri.
Sintetizând cauzele adânci, economice, sociale și politice ale marii ridicări la luptă din 1821, V. A. Urechia scria: „Nu este Tudor la 1821 un creator al mișcării, ci sinteza unor mișcări, care își au originea în întreg secolul al XVIII-lea și în primele două decade din al XIX-lea.” Revoluția din 1821 a fost o ridicare la luptă împotriva jugului fanariot și boieresc, firul roșu al întregii Revoluții fiind constituit de lupta antifanariotă, deopotrivă socială și națională, de pe această poziție Tudor Vladimirescu străduindu-se să realizeze solidaritatea tuturor forțelor naționale interesate în înfăptuirea marilor prefaceri sociale și naționale.
În condițiile în care drepturile politice ale Țarii Românești fuseseră încălcate, iar tratatele încheiate cu Poarta uitate, Nicolae Bălcescu definea ridicarea lui Tudor drept „deșteptarea nației”. Organizatorul și conducătorul Revoluției, Tudor Vladimirescu, cel care, după propria-i expresie, a îmbrăcat „cămașa morții”, a conceput-o și a gândit-o, pregătind-o în cele mai mici amănunte încă din deceniul care a premers-o. Noi mărturii documentare vin să confirme această trăsătură definitorie pentru declanșarea Revoluției române de la 1821. Cu șase ani înainte de Revoluție, impresionat de suferințele „sărmanilor locuitori ai Mehedințiului” care „s-au topit de tot, numai sufletu au rămas dintr-înșii, căci îi prăpădiră oamenii împărătești și domnești”, Tudor se gândea că va veni vremea potrivită când va chema pe panduri la arme. El declara în scrisorile adresate boierului Nicolae Glogoveanu, în anul 1815, că „stăpânii țării noastre11 de la care „ni se pricinuiește atâta prăpădenie vor lua plata dumnezeiasca”. „Eu numai cu pandurii țării, declara Tudor, făr-de nici un ostaș străin, voi face de nu să va mișca o iarbă din pământul țării”. În mijlocul sătenilor, cunoscându-le de aproape necazurile și gândurile, Tudor acționează ca un adevărat chivernisitor al lor. În tradiția locală s-au păstrat mult timp numeroase întâmplări din care se desprinde spiritul de dreptate al Vladimirescului. În 1819, pe când era vătaf de plai, Tudor a dat câștig de cauză unui țăran din Prejna, închizând la taft, (reședința plaiului — n.n.), la Baia de Aramă, pe proprietarul Ilie Chelcea deoarece îl bătuse. Vladimirescu se leagă sub jurământ, cum scrie într-un memoriu contemporanul său Gheorghe Duncea din Prejna, cu logofătul Covrea din Cerneți, că vor strânge „capital mare cu care să adune arme și să se răscoale contra stăpânirii și să scape țara de greci”. Gheorghe Duncea, prieten și apropiat colaborator al lui Tudor Vladimirescu, cunoștea foarte bine modul cum s-a lucrat „la buna întocmire a răsmeriții de către prea bunul și înțeleptul sluger Theodor Vladimirescu, care gânditu-s-au să ne scape biata noastră Țară Românească de grecii jupuitori și de ciocoii noștri boieri români care unitu-s-au de-a împreună cu grecii să ne despoaie pe noi țăranii de totul nostru avut”. Începutul pregătirilor pentru luptă este plasat în primăvara anului 1805, când Tudor ia inițiativa strângerii de capital pentru cumpărarea de arme și organizarea unor cete de haiduci. „Cetele de haiduci, precizează Gheorghe Duncea, erau întocmite din țărani români clăcași de pe moșiile boierești de la câmp” și acționau: una în pădurea din muntele Camăna, alta la Țăsna, 40 de haiduci, alta la Vârful lui Stan, lângă Izverna, cu 89 de oameni și „omorau dijmașii greci, turci și pe ciocoii români care ședeau în mână cu grecii”. De primăvara până toamna, de la Vîrciorova până la Tismana, muntele era plin de pandurii din care „și-a întocmit slugerul Theodor armata lui pentru răsmeriță”. În rândul lor s-au aflat și 500 de panduri sârbi, aduși de sluger din Serbia, unde avusese loc în anul 1806 o răscoală contra turcilor sub comanda lui Karaghiorghevici, care era bun prieten al lui Tudor Vladimirescu.
(va urma)
I.P.B.
Patria în veșnicie
Lui Tudor Vladimirescu
Cu Tudor Vladimirescu
Ne-am întemeiat o ȚARĂ
Cu voința-i temerară,
l-a urmat tot românescul
Neam. Cu fapta lui măreață
a-mplinit un milenar
vis. Cu pofta lui viață,
gestu-i revoluționar
a aprins un steag de luptă
peste vetre, peste sate
vrând dreptate, libertate
dragoste neîntreruptă
pentru glie și moșie:
PATRIA în veșnicie.
Ion Popescu-Brădiceni
