În comunicarea umană cotidiană există mite truisme devenite axiome, şi asta pentru că omul secolelor din urmă pledează pentru valori perene şi deloc echivoce. Omul de azi este stăpânit de ambiţia nobilă să depăşească starea ruşinoasă a lui. „Eu ştiu că nu ştiu nimic” de care vorbea Socrate. El vrea să ştie pentru a nu-l birui ignoranţa, pentru a privi departe, apropiindu-şi ontologic şi axiologic Viitorul, îmblînzindu-1, umanizîndu-1, fâcându-l al lui. Tudor Arghezi îi spunea omului: „Mîntuirea ta e întreagă în meserie, mîngîierea ta şi pîinea ta”. Dăltuind aceste coordonate umaniste de cunoaştere şi libertate în rebegitul nostru ontos şi cu satisfacţia datoriei nobil împlinite, în istoria culturii şi civilizaţiei întîlnim îndemnuri-axiome de neîntrecută fecunditate cognitivă, creatoare, antropologică şi înălţare umană.
Sîntem datori şi împinşi de vremurile căutătoare în care trăim să obiectivăm polivalent vrerile teleologice ale marilor patrioţi: „Mai întîi sântem datori/Şcoalele să le cătăm/Şi să fim Îndemnători/Cu daruri să le-nzestrăm” (Barbu Paris Mumuleanu). „În şcoală stă şi însăşi mărimea şi slava statului” (Gh. Bariţiu). „Şcoala […] e sufletul naţiunii… Toată naţiunea fără şcoală piere.” (I.Codru Drăguşanu). „Şcoala face […j omul om/Şi altoiul […] pomul pom.” (A.Pann). „Meşteşugul vreme cere/Nu se-nvaţă din vedere.” (A.Pann). „Meşteşugul la om o brăţară de aur.” (A.Pann). „Alege-ţi meseria care să-ţi placă.” (T.Arghezi). „Ai carte, ai parte!” (L. Ariosto). „Viitorul omului depinde aproape în întregime de studiile sale.” (Alvin Toffler). „Cartea are calitatea – de neînlocuit — de a fi cel mai stimulator instrument pentru gîndirea omenească.” (M.Maliţa). „Cine nu iese din EU nu atinge absolutul şi nu descifrează viaţa.” (C. Brâncuşi). „Există un sens în toate lucrurile. Pentru a ajunge la el trebuie să ne detaşăm de noi înşine.” (C. Brâncuşi) etc., etc. Fii îngăduitor cititorule, nu mă certa! Nu vreau să te obosesc” Doresc, doar, să vorbesc despre verbul „a şti”. Fără cunoaştere nu există libertate, ignorant fiind eşti lipsit de demnitate, eşti surdo-mut în relaţiile interumane. Sîntem ţara în care au fost demolate şcoli, închise biblioteci, zăvorite ori pustiite case de cultură, cinematografe. Sânt pe la noi despoţi care urăsc şcoala, ştiinţa şi cultura, adorînd alcoolul şi înjurătura, grobianismul şi behăitul dement.
Ştii, dragă cititorule, că la noi oamenii se pricep, în anii din urmă, la orice: la politică, indubitabil, la fotbal, bineînţeles, la soluţii pentru slăbit, îngrăşat, înţărcat, la tratat diferite maladii, la muzică, la făcut bani din învîrteli şi meditaţii, la driblat Fiscul şi furat, la bîrfit şi linguşit, la gastronomie şi ghiftuit curcani, la economie, whisky şi curechi cu slană. Mama Omida ne învaţă la „şcoala” ei cum să ghicim şi să şparlim, cum să facem să avem „succesuri” în minciună şi bălmăjală. Brăzdaţi de retorica inconfundabilă a „cultivatei” Omida căutăm fantome, căpcăuni, strigoi şi moroi… logodnici ori logodnice cu punga doldora de euroi precum capra rîioasă de lapte covăsit. Căutăm cai verzi pe pereţi, că doar sîntem inventivi şi buni de dus la şcoală. (Ce ignoranţă!! Ce ruşine!!) Cultura, instrucţia, educaţia nu trebuie nimănui şi ca urmare „putrezesc” sub molozul pus la vedere de criminalii demolatori. Au apărut cu ghiotura critici „profesionişti” care habar n-au ce a scris bietul autor, ce a pictat sărmanul artist, ce a compus jerpelitul compozitor, ce savurează susurul odihnitor şi catartic al izvorului cristalin, cum a jucat actorul în piesa „Oameni şi şoareci”, dar el „ştie” sigur, precis şi exact, că nu a fost bine. De ce? Aşa a visat el cucăind la televizor! Posibil, „după o noapte de filosofice meditaţii, petrecută cu Nuţica la „Cireşica!”
Este de înţeles, profesiunile şi-au pierdut competenţa, conturul şi chiar bunul simţ, rătăcirile au orientare frivolă, căci azi nu poţi fi encicloped ori Mafalda. Numai omida chilopoadă le ştie pe toate! De aceea, ai noştri tineri nu mai fac o facultate, ci două, trei, ba chiar patru. Se lustruiesc băncile, se înghesuie visele, futilităţile şi nădejdile lipsite de valoare cognitivă. Nu se obţine un masterat, ci două-trei, ca să fie, căci contează „kilogramul”, nu profunzimea şi calitatea. Nu te mai miri! Peste noapte scribălăul plictisit şi somnolent ajunge diplomat, ba chiar ministru la interne, are el ce are cu „braNconiştii”, ciobanul – controlor de calitate în automatizări, dacă nu chiar dresor de oi pe deal sau europarlamentar, profesorul – taximetrist ori vînzător de ouă, profesoara de fizică – păţiseră, poate chiar bonă, doctoranda în fiilosofie – pedichiuristă şi făcătoare de masaj erotic, inspectorul la centrale termice este întronat maestru de cor şi dirijor, vaporeanul urcă „meterezele biruinţei” însoţit de zeul Bacchus ori whisky pentru a nu-1 părăsi curajul bădărăniei şi demolării demente, medicul vinde, ambulant, papucii, maseuza e profesoară de muzică, kinetoterapeutul cumpără şi vinde metale preţioase, inginerul mecanic încarcă şi descarcă ambalaje, ori umblă cu roaba după fier vechi în loc să meargă la căpşuni în Spania. Şi uite aşa, cîte şi mai cîte frustrări care împing oamenii la uitarea de sine şi pocinoage abominabile. Cum e posibil? Se poate chestiona omul normal, deşi nu se întreabă şi se obişnuieşte cu harababura şi răul ce i-a adus disperarea, ba chiar şi hăhaie ca un smintit ce şi-a pierdut dreapta judecată, ori înjură sau scrie pamflet ce provoacă rîsu-plînsu.
O meserie e, într-adevăr, „brăţară de aur” dacă ai competenţa pentru ea, vocaţie, dăruire, abnegaţie şi plăcere să ţi-o asumi şi perfecţionezi mereu. Altfel devine o vuvuzea rău sunătoare, urît mirositoare, obositoare şi extrem de periculoasă pentru că frînează progresul şi împinge societatea înapoi în ghearele umilinţei şi sărăciei, îl supun atenţiei şi reflecţiei, din nou, pe Tudor Arghezi: „Meseria are timpuri de chin: chinul învăţatului şi apoi chinul cel de toate zilele, al perfecţionării”.
Oamenii împinşi într-o meserie ce nu-i a lor sînt sau frustraţi sau, la început, flataţi, dar toţi, la grămadă, ajung în cele din urmă confuzi, bizari, ba chiar mormoloci duşi de valurile nepriceperii, ignoranţei şi indiferenţei, îşi pierd motivaţia, interesul, se blazează, se înăcresc, devin dezrădăcinaţi, meditează la nemurirea sufletului şi viaţa de apoi, îşi iau cîmpii, sau bat cîmpii, se simt de prisos, bătuţi de Dumnezeu, rătăciţi şi abandonaţi în spaţiu.
Ne mai mirăm că pîinea şi roşia n-au gust, asfaltul se macerează după cîteva luni, taximetristul, chelnerul şi omul de la ghişeu se uită la tine ca la pocitanie, gunoierul e mereu vexat şi toţi aşteaptă bacşiş pentru munca lor plătită din banii mei, ai tăi, ai noştri.
Observăm şi ne crucim că „şmecheraşii” prosperă, că toţi vor să-ţi tragă „ţepe” cu „meditaţii” şi „succesuri” în lupta cu „braNconierii”. Ai minciuni neruşinate, de la politicieni la aurolaci, de la Uioreanu şi Apostu, la Băsescu Traian şi întreaga şleahtă de borfaşi ce s-au îmbogăţit furîndu-ne. Trebuie înţeleasă profunzimea maximei ce ne-a fost lăsată de J.W.Goethe: „Nimic mai penibil decît o ignoranţă activă”.
Ne mai mirăm de brain-drain-ul ăsta năucitor căci scurgerea de creier ca şi hunt hunting, vînătoarea de creire, sînt alte metode malefice ce aruncă România cu multe decenii înapoi, căci inteligenţele pleacă în Lume, numai să li se ofere ce n-au aici, adică un strop de speranţă că va fi mai bine. îmbărbătîndu-ne cărturarul spaniol M.De Cervantes nota: „Oricărei nenorociri soarta îi mai lasă o poartă deschisă pentru a-şi afla leacul”.
Avem poartă deschisă pentru alungarea călăilor şi ticăloşilor puşcăriabili. Marş la coteţ, javrelor!
Liniştea şi unitatea, libertatea autentică şi civismul vor trona, de acum, România. Discordia şi ura să rămînă fenomene de tristă amintire. Visez să văd în ţară înfăptuită aspiraţia lui A. Păunescu:
„Să fim oameni, pentru oameni. Mai curaţi, mai calzi, mai buni Să fim mereu aproape Ca români, pentru români.”
Sînt convins că preşedintele României şi guvernul ei vor reflecta la toate acestea şi nu vor cheltui, cum a procedat BĂSE şi camarila, de el păstorită, aproape întreaga energie pentru luptele între culori, ocupaţii, vârste şi zone.
Ştim din Fizică: toate culorile fac, laolaltă culoarea albă, lumina albă a armoniei şi omeniei demnităţii şi prosperităţii. La urma urmei, prioritar este progresul României şi al românilor, fără tagma jefuitorilor şi fariseilor. Altfel nu putem avea viitorul real, senin şi bun, ci cel mult o nălucă goală.
Prof.univ.dr. Grigore Drondoe
