Este o plantă din flora spontană, originară din Europa. În România ea poate fi întâlnită în zonele montane, la marginea pădurilor sau în luminișuri, în apropierea izvoarelor. Rădăcina este lemnoasă, din ea crește tulpina, care este înaltă de cca 1 metru, are patru muchii și este crenelată. Frunzele ce cresc pe tulpină sunt depărtate, în perechi opuse, au marginile adânc crestate și sunt sesile, dar majoritatea lor sunt bazale, sunt mai mari decât cele tulpinare și au formă de inimă. Toate frunzele sunt aspre, acoperite cu perișori și sunt acoperite de glande ce conțin un ulei aromatic amar. Florile cresc în vârful tulpinii, grupate într-o inflorescență și asemănătoare spicului și sunt roșii-purpurii. În fitoterapie este utilizată partea aeriană a plantei, ce se recomandă să fie recoltată în iulie.
Compoziție: substanțe amare, betaina, colina, glicozizi, stahidrina, tanin
Acțiune: astringentă, antidiareică, antiseptică, antihemoragică, antiinflamatoare, colagogă, febrifugă, stomahică
Indicații terapeutice
Uz intern:
– astm, diaree, dureri de cap, gută, hemoragii, litiază biliară sau renală, digestie lentă, stări febrile – sub formă de infuzie, decoct.
Uz extern:
– leucoree, plăgi, răni diferite, ulcere varicoase, boli de urechi – sub formă de comprese sau spălături locale cu infuzie, suc de plantă proaspătă aplicat local.
Alexandra Cruceru
