Altfel decât printr-un micro sau telescop, filtru energetic sau mai știe ce minune, ci printr-o aventură alegorică putem totuși privi lumea altfel decât cum o știm. Din moment ce Pământul e o stea, dispar de pe cer Luna și Soarele, se așterne noaptea iar spiritele nopții și visele pun stăpânire pe Pământ. Domnește tristețea metafizică a poeților…
Noua ordine mondială e pregătită dar nu se poate fără cele două corpuri cerești. Cineva a închis Luna și Soarele, undeva. Unde și cine?… Într-o lume a lor, într-un univers paralel și atemporal.
Imaginația Victoriei Stolojanu-Munteanu este asemenea unui copac în flăcări, gata să erupă înșirând toate culorile curcubeului, însă tocmai că acestea nu au fost inventate ori s-au pierdut.
În noaptea care s-a așternut, Paraschiva este foarte hotărâtă să nu aducă pe lume cei doi copii din ființa ei, pentru că nu vor avea vocație pentru istoria mare și și-ar mai și cheltui timpul în rivalități elucubrante, poate chiar vor trăi într-un complex de rivalitate, precum Cain și Abel. Mama lor crede că poate oricând apela la o adculturație inversă și întârzie astfel nașterea copiilor ei cu zeci de ani: 50 de ani pentru fată și 43 pentru băiat. Aici gravitează întreagă saga familială, cu multiple ramificații și delimitată în timp între două războaie, spațiul fiind unul oarecare. Despre un fel de scalare psihologică alături de o contrapunere între nebunie și hoție, sugestiv denumită „Cleptomanii”.
Condițiile sunt date de un concurs iscusit brodit conjunctural, cazul particular devine covârșitor determinantă la nivel general. Nu întâmplător, copiii amânați la naștere sunt chiar Soarele și Luna, după cum îi și numise: Sorana și Lundel. Și fiindcă dispariția lunii și a soarelui de pe cer nu poate să rămână neobservată, oamenii se adresează mai întâi conducătorilor aleși democratic, care nu pot rezolva problema, apoi înaltelor fețe bisericești.
Iar firul narativ devine tot mai interesant, când pe stația orbitală MIR pictorița din echipaj crede că asistă la o grevă a culorilor care nu mai vor să iasă din întuneric. În vreme ce Verdele frunzelor pălește, toți oamenii devin lunatici. Pe lângă Albastrul planetei Pământ, Galbenul lanurilor de grâu și Roșul macilor sunt simple amintiri. Claude Debussy și-a anulat muzica, deoarece „Clar de lună” a rămas fără obiect. Panait Istrati, cărbunar la bordul navelor Serviciului Maritim Român, a citit în acest timp cu aviditate tot ce i-a căzut în mână și a scris ,,Méditerranée. Lever du soleil. Coucher du soleil”, acum exclamă: ou e soleil? Toți aviatorii și marinarii s-au rătăcit, nu mai circulă decât trenuri utilitare și sanitare, plugurile au ruginit, oamenii au din nou scorbut din cauza lipsei fructelor și legumelor proaspete, nu mai sunt povești de spus de către bunici nepoților, s-au terminat toate miturile. Nici îndrăgostiții nu mai suportă să cânte degeaba în strună fiindcă dorul nu îi mai ridică din negura durerii și asta și pentru că, în întuneric, îndrăgostiții nu se mai văd când prinși în dragostea lor ca în tulburările obsesiv-compulsive, caută să se oglindească unii în alții. Dacă până mai ieri își împleteau din razele de lună cununi de vise, acum nu mai văd dacă steaua veșniciei iubirii mai arde sau totul devine rătăcire.
O mare problemă este și lipsa posibilităților de numire a Miss World, din niște pricini întortocheate de ordin tehnic și ideologic… și multe alte nenorociri se abat asupra întregii lumi. Nenumărate sunt situațiile de acest gen, care merg cumva în spiritul lui Karel Čapek sau Jaroslav Hašek, cei doi uriași, sugerând o bizară apocalipsă în care toți caută cu lumânarea Luna și Soarele.
În mod extra generos, cartea se întinde pe aproape o mie de pagini, de aceea nu vom zăbovi acum să supralicităm și noi asupra firului epic. Obligatoriu remarcăm însă dorința de evadare din stresul realității, a unei autoare inedite, care atinge teme actuale transpuse divers și deformate voit pe cont propriu.
Scrisul Victoriei Stolojanu-Munteanu este unul pe cât de dens, pe atât de acerb, copleșitor în ceea ce privește gradul alert de manifestare imagistică și ideatică, dar și cel de aciditate. Aș îndrăzni a spune că nu prea crește așa ceva prin grădinile noastre obișnuite, de aceea credem că avem de a face cu un fenomen care nu trebuie nicidecum trecut cu vederea.
Pregătiți-vă așadar pentru o carte cât un anotimp, în care rânduielile nu se țin pomenite, interpretate, respectate, puse în ramă!
Daniel Marian, scriitor, critic, membru U.S.R.
