După ce sâmbătă, 6 ianuarie 2024, avem slăvita şi marea Sărbătoare a Botezului Domnului (Dumnezeiasca Arătare – Boboteaza), pentru ca în ziua următoare să prăznuim Soborul Sf. Proroc Ioan Botezătorul, deci, în ziua de 7 ianuarie, în Duminica după Botezul Domnului; Ap. Efeseni 4, 7-13; al Sfântului: Fapte 19, 1-8; Ev. Matei 4, 12-17 (Începutul propovăduirii Domnului); a Sfântului Ioan 1, 29-34; glas 6 voscr. 9, în cadrul Sfintelor Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă Română, din Sfânta Evanghelie se vor citi texte de o adâncă revelaţie dumnezeiască, ştiindu-se faptul că în calendarul nostru ortodox există unele mari sărbători care se bucură de duminici speciale, ceea ce ne face să vorbim despre duminica dinaintea sărbătorii respective şi duminica de după sărbătoarea respectivă. Aşadar, şi de această dată, chiar de la începutul Noului An, avem Duminica după Botezul Domnului, iar, Evanghelia acestei sfinte Duminici după Botezul Domnului prezintă începutul propovăduirii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Lumina cea luminătoare a lumii şi a chezăşuirii vieţii veşnic, care cheamă la pocăinţă nu doar poporul ales al Lui Dumnezeu, dar, cheamă şi toate neamurile trăitoare pe acest pământ, ceea ce ne determină să conştientizăm cu deosebire faptul că Mântuitorul Iisus Hristos începe propovăduirea Evangheliei Sale cu pilduitoarele şi îndemnătoarele cuvinte: ,,Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor”, iar, versetele Evangheliei sunt edificatoare şi pline de încărcătură duhovnicească pentru a ne apropia şi mai mult de credinţă prin revelaţia de la Botez cu Dumnezeu, în chip vădit ca Sfântă Treime, pentru că în Taina Sfântului Botez, Dumnezeu Tatăl este Cel Care glăsuieşte din cer, Fiul e Cel Care Se botează, iar Sfântul Duh e cel ce coboară în chip de porumbel deasupra Lui!
,,Pocăiţi-vă! Căci, iată, s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”!
Aşadar, câtă vreme a fost printre noi, Mântuitorul Iisus Hristos a fost cât se poate de simplu şi de convingător în cuvânt, deoarece a propovăduit, a ajutat, a învăţat cu blândeţe pe toţi cei care au dorit să-L cunoască şi să le realizeze pe cele necesare pentru mântuire, iar, în acest fel, «poporul care stătea în întuneric a văzut lumina mare», pentru a se împlini spusele Prorocului Isaia, mai ales că aceasta este lumina căreia îi suntem părtaşi, pentru că în această lumină suntem chemaţi ca să trăim. Despre începutul propovăduirii Domnului, ne relatează Sfântul Evanghelist Matei, care spune: «În vremea aceea, auzind că Ioan a fost întemniţat, Iisus a plecat în Galileea. Şi, părăsind Nazaretul, a venit să locuiască în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ceea ce s-a zis prin Isaia prorocul, care zice: „Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor; poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit”. De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: ,,Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor”» (Matei 4, 12-17), iar, odată întrupat, Hristos trebuia să continue predica sfântă a chemării la pocăinţă a oamenilor. Chiar din Vechiul Testament, Prorocii Domnului îndemnau poporul la pocăinţă, iar, la începutul Noului Testament Sf. Proroc Ioan Botezătorul continua lucrarea prorocilor îndemnând: ,,Pocăiţi-vă!”, apoi adăugând: ,,Căci, iată, s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”, iar în clipa în care Domnul Iisus Hristos, «auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea», pentru a-Şi începe propovăduirea cu aceleaşi cuvinte: ,,Pocăiţi-vă! Căci, iată, s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”! Aşadar, iată continuitatea, dar, totul se desăvârşeşte în Hristos, fiindcă El este ultimul Proroc al omenirii, prin aceasta, adeverindu-se cu multă claritate cuvintele Sale: ,,Eu sunt Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul”! De atunci şi până astăzi, şi până la sfârşitul veacurilor, continuitatea propovăduirii Domnului nostru Iisus Hristos şi lucrarea Sa în călăuzirea vieţilor oamenilor spre Împărăţia cerurilor se va face întotdeauna prin Rugăciunea Sfintei Liturghii! Aşadar, în timp ce lisus se afla în faţa lui Ioan ca să-L boteze, s-au deschis cerurile şi Duhul Sfânt s-a coborât deasupra Lui, sub chip de porumbel şi un glas s-a auzit din cer: „Acesta este fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit”, iar, pentru că Dumnezeu era unul în Treime, considerăm că în această descoperire a Sfintei Treimi, totul pare a se desfăşura ca fiind ceva foarte normal, mai ales că evenimentul nu se prezintă a fi ceva neaşteptat, absolut nou, neverosimil, greu de înţeles şi imposibil de acceptat, deoarece el vine ca un fapt natural, ca şi cum s-ar fi ştiut de el mai dinainte, de aceea, nu se spune nicăieri în textul Evangheliilor că e o noutate faptul că Dumnezeu este în Treime! Relatarea se face ca şi cum n-ar fi fost o descoperire, ci, ca şi cum se cunoştea acest lucru de când lumea. Încă din Vechiul Testament se arată că: «Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor», cum se scrie în Cartea Facerii, iar, Dumnezeu zice: „Să facem pe om după chipul şi asemănarea noastră”, ca şi cum se sfătuia cu cineva, iar, acesta era sfatul Treimii. La fel a zis când a încurcat limbile la Babilon: «Să ne coborâm», la plural, ceea ce denotă că învăţătura despre Sfânta Treime exista încă din vechime! Demn de subliniat este faptul că despre Botezul Domnului scriu toţi cei patru evanghelişti când istorisesc evenimentul, mai pe larg sau mai pe scurt, dar cam cu aceleaşi cuvinte, cu destul de puţine deosebiri, poate doar de nuanţe în exprimare, iar, în Taina Sfântului Botez, Dumnezeu Tatăl este Cel Care glăsuieşte din cer, Fiul e Cel Care Se botează, iar Sfântul Duh e cel ce coboară în chip de porumbel deasupra Lui!
„Acesta este fiul Meu cel iubit, întru care am binevoit”!
Să nu uităm că despre Naşterea Domnului scriu numai doi evanghelişti, Matei şi Luca, însă, despre Botez scriu toţi patru, fiindcă evenimentul este cu adevărat foarte important, tocmai prin aceea că se descoperă Sfânta Treime, se confirmă trimiterea lui Iisus ca Fiu al Lui Dumnezeu şi e momentul începutului propovăduirii Sale. De bună seamă că acestea s-au întâmplat în al 15-lea an de domnie al împăratului Tiberiu, pe când era procurator în Palestina Ponţiu Pilat, pe când în Galileea era tetrarh Irod, însă, Filip era tetrarh al altor ţinuturi din Ţara Sfântă şi din jur. În schimb, la Ierusalim, erau mari arhierei Ana şi Caiafa, prin date care garantează că evenimentul Botezului şi evenimentul ieşirii la propovăduire a Mântuitorului s-au petrecut într-un timp istoric destul de cunoscut. Capătă o mare importanţă această situare în istorie a evenimentului, pe care ţine să o noteze evanghelistul Luca, mai ales că după petrecerea în pustie 40 de zile şi 40 de nopţi, Iisus şi-a început propovăduirea prin marea Predică de pe munte, care se cuprinde în Evanghelia Sfântului Matei, în special, în textul ei complet, în capitolele 5, 6 şi 7. În fine, Mântuitorul Iisus Hristos, continuându-l pe Ioan Botezătorul care îşi sfârşea destinul profetic şi învăţătoresc prin chemarea la pocăinţă, va începe şi El prin a propovădui pocăinţa şi a vesti Împărăţia Cerurilor. Despre aceasta va vorbi mereu, sub diferite forme de adresare, în decursul celor trei ani cât a propovăduit. Împărăţia Cerurilor, în care se intră prin pocăinţă, dovedeşte faptul că aceasta este încercarea noastră de restaurare, iar, dacă am greşit, pocăinţa este calea de întoarcere la starea cea dintâi, la starea în care eram înainte de a păcătui, însemnând în acelaşi timp şi încercarea de reaşezare în rânduială a sufletului şi a vieţii noastre, atunci când i-am stricat rânduiala, ca un efort de reechilibrare după ce ne-am dezechilibrat în patimile păcatului. Orice dereglare în viaţa sufletească, implacabil, produce fapte rele şi făptuitorul este aruncat de la faţa şi de la Bunăvoinţa lui Dumnezeu, fiindcă s-a îndepărtat de frumuseţea originară, aceea prin care l-a creat Dumnezeu pe om. În loc de concluzie, să spunem că pocăinţa se face în primul rând prin smerenie, iar, în limba greacă pocăinţa este metanoia, ca o metanie, ca o aplecare spre pământ, adică, un fel o recunoaştere a micimii noastre, o mărturisire a faptului că am greşit, o îndepărtare de orgoliu, recunoaşterea faptului că am greşit şi că ne căim de greşeala noastră! Pocăinţa mai înseamnă curăţire, iar, de curăţire avem nevoie permanent! Aşadar, marea noutate pe care a adus-o în această privinţă, creştinismul este tocmai asigurarea că pocăinţa e posibilă, că e posibil să se şteargă greşelile din trecut, dar, totul e să vrei cu intensitate, să vrei cu lacrima sufletului şi a inimii, cu efortul voinţei şi cu hotărârea minţii îndumnezeite şi smerite, fiindcă în Taina Sfântului Botez, Dumnezeu Tatăl este Cel Care glăsuieşte din cer, Fiul e Cel Care Se botează, iar Sfântul Duh e cel ce coboară în chip de porumbel deasupra Lui!
HRISTOS S-A NĂSCUT! LA MULŢI ANI!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
