În Duminica a 21-a după Rusalii (a Sfinţilor Părinţi de la Sinodul al VII-lea Ecumenic); Ap. Galateni 2, 16-20; al Sf. Părinţi: Tit 3, 8-15; Ev. Luca 8, 5-15 (Pilda semănătorului); a Sf. Părinţi: Ioan 17, 1-13 (Rugăciunea Lui Iisus); glas 7, voscr.5, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, textul Sfintei Evanghelii prezintă momentul când Iisus Domnul Se află la începutul lucrării Sale pământeşti, când mulţimile Îl urmează şi El le învaţă, cel mai adesea în pilde! De fapt, considerăm că este una dintre cele mai frumoase pilde rostite de către Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că este simplă, pentru că este luată din viaţa de toate zilele, ca o stare trăită de oricare lucrător agricol, iar, din ea se vede cât de mult preţuieşte Mântuitorul ocupaţia noastră de bază, încât îşi aseamănă chemarea Sa cea mai înălţătoare cu munca «semănătorului». E momentul când Iisus Hristos Se află pe malul Mării Galileei, aşezat într-o barcă, simbol înălţător al Bisericii şi când învaţă mulţimile care stau pe mal. «Pilda Semănătorului» este una fără pereche, nu numai prin înţelesul ei duhovnicesc, ci şi pentru faptul că Domnul o lămureşte de îndată Apostolilor, arătând, astfel, o cale, o metodă simbolică, pentru a descifra toate celelalte pilde care sunt, prin excelenţă, o exprimare a cugetelor dumnezeieşti. Mai întâi, trebuie să subliniem caracterul trinitar al începutului acestei pilde, cu această minunată triadă lingvistică: semănător, a semăna, sămânţă, pentru că Semănătorul este Tatăl Ceresc, izvorul unic, iar, Cel Care a ieşit la semănat este Fiul Care se întrupează. Sămânţa, care este Cuvântul lui Dumnezeu, nu poate intra în inima Omului decât prin Duhul Sfânt, deci, putem spune că ea reprezintă manifestarea Duhului Sfânt. Pe de altă parte, e un lucru minunat că Domnul asemuieşte Cuvântul lui Dumnezeu, adică, Adevărul cel viu revelat, cu o hrană trupească, iar, sămânţa dă grâul, dacă ajunge în pământ şi de asemenea, chiar dacă acest lucru nu se spune aici, cu o naştere potenţială, pentru că Domnul seamănă peste tot, în toate pământurile, bune sau rele, seamănă fără zgârcenie, fără să socotească! În fine, Dumnezeu Se poartă ca un împărat, El mereu nădăjduieşte în Om, oricare ar fi starea sufletului fiecăruia. Totodată, cele patru feluri de pământuri sunt patru feluri de suflete, dar, mai este cu putinţă să existe şi altfel de feluri de pământuri, separat sau chiar în acelaşi timp, pentru că sufletul omenesc este complex şi deosebit de bogat, iar, Dumnezeu sintetizează comportamentul declarat al omului în fața Cuvântului, deschiderea sau chiar lipsa de sensibilitate față de îndemnurile mântuitoare ale credinței!
„Toată grija cea lumească să o lepădăm”!
Aşadar, avem înaintea ochilor minţii o parabolă despre vremurile noastre tulburi, secularizate, pentru că suntem într-o perioadă a istoriei în care lucrurile par să se destrame pe zi ce trece, iar, în lume, veștile de războaie și de crize nu mai sunt la news-alert, ci, fac parte din ştiricile de fiecare clipă! În Biserică, domnește senzația că nimic nu mai e cum era odată, că oamenii se îndepărtează de Dumnezeu, că familiile sunt tot mai fragile, tinerii tot mai rătăciţi, interesați de cu totul alte lucruri decât principiile care odată erau considerate cardinale într-o societate normală! Într-un astfel de context, cu totul diferit de cel din Palestina, în care Iisus Hristos propovăduia acum două milenii «Parabola Semănătorului» pare a fi mai actuală ca oricând. Cât de reconfortant e totuși, să știi că pentru Dumnezeu nimic nu e nou sub soare, că din sămânța pe care El o aruncă în sufletele noastre și în lumea în care trăim, știe foarte bine că mare parte se pierde. Domnul ştie dintotdeauna că vor fi oameni care au alte bucurii, alte interese și oameni pe care frica și grijile acestei lumi îi mână de colo-colo, «pe culmile disperării», cum ar spune Emil Cioran, iar, dincolo de toate acestea, Cuvântul lui Dumnezeu, cu toată fecunditatea lui roditoare de bucurie, de pace și de seninătate, de multe ori este destinat să moară împreună cu toate darurile Sale! Dar, mai există în schimb oameni care fac spațiu în sufletul lor Cuvântului vieții, iar în sufletul lor, acest Cuvânt rodește însutit, cât pentru toți ceilalți la un loc. Într-o lume biciuită de teroarea globalistă neoliberală, au existat şi mai există oameni care au rodit bogat, în timp ce în jurul lor totul era piatră, oameni care în mijlocul spinilor și al pustiirii, au făcut să rodească Cuvântul lui Dumnezeu în viața lor. De aceea, Iisus rostește la sfârșitul parabolei o invitație interesantă: cine are urechi de auzit să audă! La o primă lectură, ni s-ar părea ceva evident, dar, de câte ori auzim și noi fără să ascultăm Cuvântul Lui Dumnezeu! De multe ori există o corespondență între ceea ce auzim și ceea ce trăim, iar, cu Dumnezeu sau cu oamenii, avem un fel de barieră interioară redată atât de plastic de expresia populară: «a intrat pe o ureche și a ieșit pe cealaltă», deci, simptomul unei totale lipse de interes și al unei delimitări interioare între minte și inimă. Ascultarea de care ne vorbește Iisus Domnul este în schimb o conformare la Cuvântul lui Dumnezeu, ce devine far, principiu și călăuză înspre plinătatea vieții, pentru că în orice clipă, în orice faptă a noastră, Dumnezeu sintetizează comportamentul declarat al omului în fața Cuvântului, deschiderea sau chiar lipsa de sensibilitate față de îndemnurile mântuitoare ale credinței!
Iar pilda aceasta înseamnă: Sămânța este Cuvântul lui Dumnezeu!
Prin urmare, în Duminica a 21-a după Rusalii, adevărata provocare a parabolei nu o reprezinta sămânța pierdută, ci o simplă întrebare, ce ne privește pe fiecare dintre noi, dacă vrem să fim pământul bun în care Cuvântul lui Dumnezeu să rodească, iar, primul fel de suflet este al celor care se află lângă cale! Este vorba despre cei care sunt mereu pe drum, în căutare, iar, când au găsit Cuvântul Adevărului, nu sunt în stare să se oprească, să se stabilească, să aleagă adevărul şi să-l cultive! A alege, înseamnă a muri pentru toate celelalte, înseamnă a muri pentru ceea ce nu este adevăr sau iubire, deci, este o asceză grea! Mulţi oameni sunt astfel, chiar şi în Biserică, sunt mereu în căutare de ceva, şi astfel, nu văd vremea când Dumnezeu vine către ei. Trebuie să subliniem faptul că aceştia au auzit, dar nu au ascultat, nu au păstrat Cuvântul Domnului! Cel de-al doilea fel de suflet este al celor care sunt în loc pietros, iar, piatra nu este pământ arabil, e tare, dar, e stearpă. Spre deosebire de ceilalţi, aceştia nu numai că aud, ci şi primesc cu bucurie Cuvântul, ceea ce e deja mai bine, dar, sunt superficiali, s-ar putea chiar spune că sunt nişte prefăcuţi! Sunt entuziaşti pe moment, ceea ce arată simpatie, dar de îndată ce apare cea mai mică greutate, se lasă păgubaşi şi trec la altceva, pentru că nu au profunzime, nu au rădăcini cu care să scoată bogăţia interioară din adâncul inimii, nu au umezeală, adică, nu au adevărată mărinimie, nu au dorinţa de a iubi. În ceea ce priveşte Adevărul ca şi în ceea ce priveşte Cuvântul Domnului, trebuie să fim în stare să ne dăm viaţa. Cel de-al treilea fel de suflet este al celor care sunt între spini, iar, în acest caz avem de-a face cu un aspect mai complex, pentru că aceştia au auzit, au primit şi au păstrat şi chiar dau rod, ceea ce e mai mult decât ceilalţi, dar, acest rod nu ajunge la coacere : deci nu există recoltă. Acestea sunt sufletele care sunt împărţite, nelămurite, asaltate de tot felul de probleme, care nu au ierarhia valorilor, nu au metodă, nu au statornicie. Aceasta aminteşte pilda neghinei, care este în acelaşi timp şi bob bun şi neghină, dar neghina va sfârşi prin a înăbuşi grâul. Aceştia au un fel de gol duhovnicesc: o dezvoltare necontrolată care până la urmă duce la moarte. Tânăra mlădiţă este încetul cu încetul înăbuşită de creşterea mărăcinilor, a spinilor şi a buruienilor, ca o grădină neîngrijită, iar, un bun grădinar tunde, pliveşte, sapă, face loc pentru ierburile bune, le stropeşte, le ocroteşte mereu! Cel de-al patrulea fel de suflet este cel îndrăgit de Dumnezeu iar, aceştia sunt cei care au pământ bun. Pentru a avea pământ bun, lut rodnic, pământ arabil, trebuie muncă multă şi îndelungată. Trebuie sparte pietrele, trebuie săpat, întors, udat, grăpat, arat ogorul! Aşa se petrece şi cu sufletul nostru, care este un pământ duhovnicesc. Trebuie spartă duritatea inimii noastre prin bunătate, trebuie curăţite murdăriile prin paza gândurilor, trebuie udată uscăciunea prin lacrimile pocăinţei, trebuie şlefuite colţurile prin milostenie şi iertare! Este o muncă uriaşă, neîncetată şi dureroasă, care ne va îngădui să căpătăm profunzime, să ajungem încetul cu încetul la poarta templului lăuntric, unde se sălăşluieşte Duhul Sfânt. Numai în acest pământ duhovnicesc bun, Cuvântul lui Dumnezeu, poate să dea rod mult îmbelşugat, pentru că numai Dumnezeu sintetizează comportamentul declarat al omului în fața Cuvântului, deschiderea sau chiar lipsa de sensibilitate față de îndemnurile mântuitoare ale credinței!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
