În Duminica dinaintea Înălţării Sfintei Cruci, când prăznuim şi Naşterea Maicii Domnului; Ap. Galateni 6, 11-18; al praznicului; Filipeni 2, 5-11; Ev. Ioan 3, 13-17 (Convorbirea lui Iisus cu Nicodim); a praznicului; Luca 10, 38-42; 11, 27-28; glas 2, voscr.11, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie se citeşte Pericopa de la Sfântul Ioan Evanghelistul, capitolul 3, versetele 13-17: «Zis-a Domnul: ,,Nimeni nu s-a suit la cer decât Cel ce S-a coborât din cer, Fiul Omului, Care este în cer. Şi, după cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să Se înalţe Fiul Omului, ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Pentru că Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică. Fiindcă n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască prin El lumea”! De aceea, mucenicii şi martirii au întotdeauna ochii aţintiţi asupra lui Iisus Hristos, Care a purtat Crucea, mărturisind că nu există dorinţă de a ajunge în Împărăţia Lui Dumnezeu fără cruce, care este simbolul de netăgăduit al Creştinismului, reprezentând patima, moartea şi Învierea Domnului, pentru a fi identificată întrutotul cu «semnul Fiului Omului» (Matei 24, 30), cea care ne arată calea urmării Lui Hristos. Prin toate cele, putem spune că Sfânta Cruce nu este doar un simbol mitologic, o idee înălţătoare, un obiect magic şi tămăduitor, ci, reprezintă un Altar pe care Iisus Hristos S-a jertfit, ca să ne mântuiască pe noi, oamenii, ca să înţelegem că Dumnezeu ne învaţă că simbolul Crucii este unul sfânt, dătător de viaţă şi credinţă, curaj şi speranţă, cel ce reprezintă patima, moartea şi Învierea Lui Iisus Hristos!
Sfânta Cruce rămâne, în esență, o mare taină, sau «ușa tainelor»
Dacă ne plecăm în genunchi înaintea Crucii şi o privim cu atenţie, constatăm că punctul de întretăiere a braţelor ei simbolizează centrul universului, cele patru braţe indică cele patru puncte cardinal, iar, termenul ca atare provine de la cuvântul latin crux-ucis, iar, termenii «stavros» în limba greacă şi «crux» în limba latină inseamnau numai stâlpul vertical «crux simplex» de lemn, pe care erau răstigniţi cei condamnaţi la moarte! erau răstigniţi. Mai constatăm faptul că Iisus Hristos îi dezvăluie lui Nicodim cuvântul cu adevărat important: El, Fiul lui Dumnezeu a venit în lume nu pentru a judeca, nu pentru a distruge, nu pentru a pedepsi, ci pentru a mântui! Așa cum șarpele de bronz înălțat de Moise în pustie îi vindeca de otrava șerpilor veninoși pe cei ce-l priveau cu credință în Dumnezeu, la fel Domnul Iisus Hristos ne vindecă de veninul minciunii șarpelui din vechime, pe noi, cei ce îl privim înălțat pe lemnul Crucii. Oare, cum să te mai îndoiești de iubirea Tatălui Ceresc, atunci când Fiul Său Unul-Născut moare răstignit din iubire pentru noi? În fața Crucii, minciuna celui rău este ştearsă şi pierdută, iar, Dumnezeu ni se arată ca un Dumnezeu plin de iubire, Care Se coboară la noi, pentru a ne înălța împreună cu El. Dacă noi credem iubirii, Îl recunoaștem pe Dumnezeu nu ca pe un Stăpân, ci ca pe un Tată, devenind fii pe urmele Fiului. Dacă, în schimb, nu credem nici măcar în fața Crucii, suntem judecați cu dreptate, însă, judecata ne-o facem singuri, alegând să credem șarpelui, pentru că nu Îl acceptăm ca un Tată pe Creator, nici ca frate pe Iisus și negăm astfel însăși identitatea noastră de fii ai Tatălui ceresc! Într-un cuvânt, ne autoexcludem din Împărăția Cerului, alegând să trăim într-o lume de ură, de frustrări și de răzbunare, de frică de pandemii şi de războaie, făurită prin minciunile celui rău, care are un singur nume, Satana! Aşadar, Sfinţii Părinți ai Bisericii ne învață că Sfânta Cruce are trei semnificații majore: obiect sfânt, semn de închinare și cale de urmat sau misiune. În pofida faptului că s-a vorbit și s-a scris enorm despre Sfânta Cruce, ea rămâne, în esență, o mare taină, sau «ușa tainelor», aşa cum se spune în Acatistul Sfintei Cruci (Icos 6), şi așa cum de-a pururi taine rămân Sfânta Treime, Întruparea Mântuitorului, Euharistia etc., pe care le primim și le înțelegem numai prin credință. În concluzie, trebuie să reținem că în ierarhia liturgică Sfânta Cruce se situează imediat după Maica Domnului și înaintea sfinților şi e bine să ne amintim că la încheierea unor slujbe se rostește astfel: «Hristos – Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, cu puterea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci și cu ale tuturor sfinților, să ne miluiască și să ne mântuiască», iar, astfel înțelegem, că Iisus Hristos ne mântuiește cu puterea Crucii.
Cu alte cuvinte, credincioşii se închină Sfintei Cruci pentru că jertfa lui Iisus ne-a adus nouă, celor mulţi, şansa de a obţine viaţa veşnică. Pentru că omul credincios are posibilitatea ca să se vindece sufleteşte şi trupeşte prin puterea Crucii, să concluzionăm prin faptul că cele trei degete împreunate reprezintă Sfânta Treime, cele două degete strânse în palma mâinii drepte reprezintă, pe de o parte, cele două firi ale Mântuitorului Iisus Hristos, unirea dintre firea umană şi cea dumnezeiască, prin coborârea lui Dumnezeu pe pământ, iar, pe de altă parte, îi reprezintă pe Adam şi Eva care se închină Sfintei Treimi aici, pe pământ. De asemnea, părţile trupului însemnate au şi ale un simbolism dogmatic: fruntea reprezintă cerul, pântecele simbolizează pământul, iar umerii închipuie locul şi semnul puterii. Din istorie, cunoaştem că vitregia veacurilor a lăsat urme adânci, iar, una dintre virtuţile pe care o dă suferinţa Crucii este răbdarea. Prin îndurarea necazurilor şi a încercările vieţii, românii au dobândit putere sufletească şi de aici vine şi recunoaşterea lui Dumnezeu ca Milostivul şi Îndurătorul nostru! Ca să luăm doar un singur exemplu, troiţele ridicate la răscruci, lângă fântâni, la biserici şi la cimitire, mai ales la sate şi oraşe, sunt mărturii ale credinţei în puterea supremă a Lui Dumnezeu şi a Crucii Sale, pentru că nici o ţară ortodoxă nu are atâtea troiţe şi răstigniri câte sunt în ţara noastră, iar, în mintea şi în sufletul fiecăruia dintre noi, simţim că Dumnezeu ne învaţă că simbolul Crucii este unul sfânt, dătător de viaţă şi credinţă, curaj
şi speranţă, cel ce reprezintă patima, moartea şi Învierea Lui Iisus Hristos!
«Sfânta Maria Mică» este o zi de sărbătoare creștină
Nașterea Maicii Domnului, cunoscută în popor și cu denumirea de «Sfânta Maria Mică» este o zi de sărbătoare creștină din ziua de 8 septembrie, care prăznuiește nașterea Fecioarei Maria, mama Pruncului Iisus. Praznicul Naşterii Maicii Domnului este prima sărbătoare a anului bisericesc ortodox, care începe în 1 septembrie, aleasă pentru că Maria este noua Evă, cea care avea să nască pe Hristos! Conform scrierilor Noului Testament, fecioara Maria s-a născut din părinţi în vârstă, care mai înainte fuseseră fără copii, pe nume Ioachim şi Ana, ca răspuns la rugăciunile lor, cei care au dus-o pe Maria în varsta de trei ani la templu, unde ea a ramas până a implint 15 ani, fiind hărăzită de părinţi Domnului, înca înainte de zămislire. În momentul conceperii lui Iisus Hristos, fapt ce i-a fost revelat de Arhanghelul Gabriel, Maica Domnului era logodnica lui Iosif din Nazaret, iar în tradiţia creştină precum şi în cea musulmană, a rămas prin minune fecioară în timpul conceperii şi naşterii lui Iisus. Sfânta Maria Mică marchează în calendarul popular hotarul dintre vară şi toamnă, iar pentru locuitorii satului tradiţional anunţa bătutul nucilor, culesul viilor, al ogoarelor şi semănatul grâului, orzului şi secarei de toamnă. În această zi, gospodinele împart struguri şi prune de sufletul morţilor, ca să primească şi ei din roadele toamnei, pe cealaltă lume! Este vremea când rândunelele pleacă spre zone mai calde şi insectele încep să se ascundă în pământ, din această zi, plantele de leac îşi pierd puterea tămăduitoare, apele se răcesc şi încep tărgurile şi iarmaroacele. Nu se fac treburi gospodăreşti, nu se spală rufe şi nu se face curăţenie în casă, ca să nu se atragă răul. Casa în care arde candela va fi binecuvântată cu armonie şi întelegere şi ferită de foc, de vijelie sau grindină, de rele şi de nenorociri. Numele Maria este în general considerat ca fiind de origine ebraică şi ar proveni din Maryam sau Miryam, numele surorii mai mari a lui Moise, şi e compus din «mar», care însemnă picătură, şi «yâm», care însemnă mare. Unii consideră însă că Maryam, un cuvânt de origine egipteană care datează din timpul captivității evreilor în pământul faraonilor şi este compus din două părţi, prima înseamnă a iubi sau a alege pe cineva, iar a doua parte este numele zeului Amon. Pentru creştini cuvântul Maria, după transcrierea ebraică, şi Mariana, după transcrierea grecească, înseamnă aleasă sau iubită de Dumnezeu. Peste 2,2 milioane de români îşi sărbătoresc onomastica de Sfânta Maria, potrivit statisticilor, iar, majoritatea femeilor care îşi sărbătoresc onomastica în această zi poartă numele de Maria, Mariana, Mărioara şi Măriuca, dar se sărbătotesc şi cele care poartă numele de Marinela, Marilena, Mioara sau Marina, ca şi bărbaţii cu numele de Marian, Marin sau Marinică.
Profesor dr. Vasile GOGONEA
