În Duminica a 17-a după Rusalii (a Cananeencei) sărbătorim (+) Întâmpinarea Domnului; Ap. Praznicului: Evrei 7, 7-17; al duminicii: 2 Corinteni 6, 16-18; 7,1; Ev. Praznicului: Luca 2, 22-40; a duminicii: Matei 15, 21-28; glas 7, voscr. 10, iar, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, textul Sfintei Evanghelii ne arată multe adevăruri despre puterea credinţei şi despre lucrarea Lui Dumnezeu în viaţa omului, pentru că ne descoperă, cât de importantă este credinţa stăruitoare şi smerenia, deoarece femeia Cananeeancă Îi cere ajutorul Lui Dumnezeu pentru vindecarea fiicei sale, iar, dacă Hristos întârzie ca să-i răspundă, totuşi, rugămintea ucenicilor: «Elibereaz-o, că strigă în urma noastră», este lipsită de răspuns, dar, nu pentru că Domnul era lipsit de putere în acel moment, ci, pentru a ne descoperi cât de mare era credinţa acestei femei. Deci, era o femeie păcătoasă, străină de neamul lui Israel, de credinţa cea adevărată şi de citirea Sfintelor Scripturi care, numai din cele auzite de la unii oameni, crede cu atâta tărie în Mântuitorul şi în puterea minunilor Lui, încît este vrednică de laudă şi de mila Preabunului Dumnezeu. Mântuitorul nostru Iisus Hristos, ca Dumnezeu Atotştiutor, cunoştea că era o mamă necăjită şi îndurerată cu inima, din cauza suferinţei fiicei sale care era chinuită de diavol. Vedem, câtă durere şi mâhnire avea biata mamă, când vedea pe fiica sa de atâtea ori căzînd jos, răcnind, lovindu-se cu capul de pământ, scrîşnind din dinţi şi tremurînd cu tot trupul, când duhul cel rău o chinuia, mai ales că numai Dumnezeu ne arată modul cum această femeie Cananeeancă a alergat cu sârguinţă în urma Domnului şi a cerut cu stăruinţă ajutorul în nevoia ei şi în mila Lui!
,,O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti”!
Aşadar, în Duminica a 17-a după Rusalii, putem tâlcui faptul că doar credinţa cea mare şi stăruitoare a femeii cananeence a fost arătată şi lăudată de Însuşi Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cunoscătorul inimilor omeneşti (Matei 9, 2-4, Care laudă în faţa poporului credinţa cea mare a femeii cananeence, cu o înţelepciune fără de margini, o femeie păgână, necăjită şi străină, venită tocmai din Fenicia Siriei, ca să Îl roare pe Mântuitorul cu lacrimi izvorâte din durerea inimii ca să alunge demonul din fiica ei! Textul Evanghelic sună astfel: «Şi ieşind de acolo, a plecat Iisus în părţile Tirului şi ale Sidonului. Şi iată o femeie cananeeancă, din acele ţinuturi, ieşind striga, zicând: Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon. El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră. Iar El, răspunzând, a zis: ,,Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel. Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă. El însă, răspunzând, i-a zis: ,,Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor”! Dar ea a zis: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Atunci, răspunzând, Iisus i-a zis: ,,O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti”! Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela». (Ev. Matei XV, 21-28). Prin urmare, credinţa cea tare şi fără îndoială a acestei necăjite mame îi arată smerenia inimii ei! Deşi este alungată ca un cîine, femeia Cananeeancă nu se deznădăjduieşte de cererea ei şi crede cu mare tărie, că până la urmă va căpăta o fărâmitură din pâinea îndurărilor lui Dumnezeu şi Stăpânului ei, ceea ce înseamnă că are o credinţă mai mare decât a multor creştini din zilele noastre, pentru că sunt puţini care au credinţa, smerenia şi stăruinţa acestei femei Cananeence care nu se supără, văzându-se comparată cu cîinele când aşteaptă să fie miluită, măcar ca un cîine. Preamilostivul nostru Mântuitor, văzînd smerenia şi credinţa ei cea mare şi statornică, văzînd inima ei de mamă îndurerată pentru suferinţa fiicei sale, văzând că acest suflet necăjit nu şi-a pierdut credinţa şi nădejdea în mila Lui, îi răspunde favorabil, auzind ea de la mulţi oameni despre minunile cele preaslăvite ale Domnului. Pentru aceasta, femeia Cananeeancă a crezut cu tărie în inima ei că acest fiu al lui David este un trimis al lui Dumnezeu pentru îndreptarea şi mântuirea oamenilor şi că va face milă şi cu fiica sa, ceea ce înseeamnă că Dumnezeu ne arată modul cum această femeie Cananeeancă a alergat cu sârguinţă în urma Domnului şi a cerut cu stăruinţă ajutorul în nevoia ei şi în mila Lui!
„Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace; că văzură ochii mei mântuirea Ta”!
Întâmpinarea Domnului este prăznuită la 40 de zile de la Naşterea lui Hristos, pe 2 februarie, când Mântuitorul este dus la Templu de Fecioara Maria şi dreptul Iosif pentru împlinirea Legii, care prevedea ca orice întâi născut de parte bărbătească să fie afierosit Lui Dumnezeu în cea de-a 40-a zi de la naştere, mai ales că în acel moment se făcea şi curăţirea mamei, la Templu fiind întâmpinaţi de dreptul Simeon şi prorociţa Ana. În calendarul răsăritean, sărbătoarea a fost introdusă oficial în anul 542, în timpul împăratului Iustinian cel Mare, care a schimbat, prin Decret imperial, data de prăznuire, de pe 14 februarie pe 2 februarie. Sfinţii Părinţi arată că zilele curăţirii aduse în discuţie nu se refereau la curăţirea Maicii Domnului, care a născut fără de păcat; şi nici la curăţirea lui losif, care nu a cunoscut-o pe Sfânta Fecioară şi nici la curăţirea lui lisus, care este curăţenia nemărginită şi mai presus de toată curăţenia, ci se referă la timp, ca durată prevăzută de Lege: patruzeci de zile. Se spune că ei au oferit ca jertfă, fie o pereche de turturele, fie doi pui de porumbei, însă, aducerea la Templu nu a fost întâmplătoare, deoarece Pruncul Iisus avea nevoie de un astfel de cadru în care să fie făcut cunoscut. La patruzeci de zile de la Naşterea Domnului, aflându-se la Templu, din îndemnul Duhului Sfânt, atunci când Sfânta Fecioara Maria şi Dreptul losif au adus pe Pruncul lisus, ca sa împlinească pentru El cele prescrise după obiceiul Legii, Dreptului Simeon i s-a descoperit de la Dumnezeu, Fecioara din textul îndoielilor lui şi Pruncul. Atunci, L-a luat în braţele sale, a binecuvântat pe Dumnezeu şi a zis: „Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace; că văzură ochii mei mântuirea Ta; pe care ai gatit-o înaintea feţei tuturor popoarelor; Lumina spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău Israel” (Luca 2, 29-32). Aceasta este prima mărturie făcută de către un pământean asupra naturii dumnezeieşti a Mântuitorului. Prin rugăciunea sa, el cerea slobozire, fiindcă înţelesese în sfârşit ceea ce nu crezuse atunci, când lucra la traducerea textului, iar, în acel moment, L-a binecuvântat pe Dumnezeu pentru că l-a învrednicit să-L vadă pe Mântuitorul promis, pe de o parte, iar pe de alta, a cunoscut-o pe Fecioara Maria, Maica Lui Dumnezeu! După ce ritualul a fost împlinit, Fecioara Maria şi Iosif s-au întors în Galileea, în cetatea Nazaret, iar, Pruncul Iisus creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu! Pe măsura vârstei trupului, firea cea dumnezeiasca descoperea înţelepciunea şi Se umplea de înţelepciune, El, Care este întreaga înţelepciune. Prin intermediul Dreptului Simeon şi al proorociţei Ana, lisus S-a întâlnit cu omenirea, pentru care, de altfel, El Se întrupase ca un Dumnezeu înomenit, pentru că se întâlnesc Dumnezeu şi omul într-un loc anume, în Templu, în Biserică.
Profesor Vasile GOGONEA