În Duminica a 2-a după Rusalii (a Sfinţilor Români); Ap.Romani 2, 10-16; al Sf. Români: 2 Corinteni 5, 17-20; 6,1, 3-7,10; 13,11; Ev. Matei 4, 18-23 (Chemarea primilor Apostoli); a Sf. Români: Matei 5, 14-16; 10, 32-33, 17-18,22 (Lumina faptelor bune şi mărturisirea lui Hristos); glas 1, voscr 2, la Sfânta Liturghie se aminteşte despre întâmplarea pe care ne-o pune înainte Sfânta Evanghelie din care aflăm că Mântuitorul abia coborâse din munte, unde postise 40 de zile, când fusese ispitit de diavolul şi se pregătea să-Şi înceapă lucrarea dumnezeiască! Deci, fiind într-o zi pe lângă Marea Galileii, vede doi fraţi, Petru şi Andrei, aruncându-şi mrejele, căci erau pescari, cărora le spune: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni”, iar ei, lăsându-şi mrejele, au mers după Dânsul. Mergând Iisus mai departe, vede pe alţi doi fraţi, pe Iacov şi Ioan împreună cu tatăl lor, Zevedeu, cârpindu-şi mrejele şi aceeaşi chemare o adresează şi lor, după care îşi lasă corabia şi pe tatăl lor şi merg după Domnul! Este adevărat că Mântuitorul nu a chemat nici negustori, nici plugari, nici bogaţi sau oameni legaţi de pământ, de slujbe, de averi, ci a chemat nişte pescari care erau obişnuiţi cu sărăcia, cu foamea, cu răbdarea şi cu ostenelile zilnice! Ştim bine că pescarii cei simpli au devenit ucenici şi apostoli preaînţelepţi ai lui Hristos, Care printr-înşii a propovăduit în toată lumea, arătându-ne pentru totdeauna, pilda vieţii lor, pentru a înţelege fiecare dintre noi, cum trebuie să fie adevăraţii ucenici ai Domnului! Pentru că Mântuitorul S-a înălţat la Ceruri de aproape două mii de ani, dar vestea cea bună a Evangheliei Sale este departe de a fi ajuns până la marginile lumii. Hristos este cu noi de-a pururi, după făgăduinţa Sa, până la sfârşitul veacurilor, pentru că umblă şi astăzi pe lângă marea acestei vieţi zbuciumate , iar, ca şi atunci, Domnul are nevoie de ucenici, ne cheamă şi ne arată că suntem datori să lăsăm toate patimile noastre, toate păcatele şi toate neputinţele noastre, de dragul lui Iisus Hristos şi al Sfinţilor Săi!
„Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni”!
Iată, aşadar, numai una dintre pildele prin care Dumnezeu ne arată că îşi ţine cuvântul faţă de cei ce îşi pun nădejdea într-Însul, iar, cu această încredere neîmpuţinată şi negrăită în Mântuitorul, să răspundem şi noi la chemarea Lui, fără reţinere, părăsind obiceiurile păcătoase de până acum şi ascultând îndemnul stăruitor al Bisericii, la sfintele slujbe: «Pe noi înşine şi toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, pentru că numai în acest fel, devenim adevăraţi ucenici ai Lui şi numai ca ucenici ai Lui, ne vom putea învrednici ca să ne împărtăşim de făgăduinţa Lui cea plină de bucurie, atunci când ne spune: „Unde sunt Eu, acolo va fi şi sluga Mea!”. Desigur, Domnul ar fi putut să trimită pe cineva să le spună pescarilor: «Venim în numele lui Hristos. Are nevoie de voi şi vă aşteaptă în cutare loc», şi atunci, poate smeriţii şi neînvăţaţii pescari ar fi răspuns chemării Lui, dar, vedem că a ieşit El Însuşi ca să-i întâlnească şi nu i-a chemat în timp ce se plimbau sau se odihneau, ci, atunci când lucrau, pentru a se vădi dorinţa lor fierbinte faţă de Iisus Hristos. Deci, şi-au lăsat munca din care trăiau ei şi familiile lor, şi-au lăsat munca neterminată şi L-au urmat, pentru că Dumnezeu ne arată că suntem datori să lăsăm toate patimile noastre, toate păcatele şi toate neputinţele noastre, de dragul lui Iisus Hristos şi al Sfinţilor Săi!
,,Sfinţilor Români, voi, care sunteţi podoaba neamului nostru şi roada lui cea mai de preţ”!
Dacă analizăm istoria prăznuirii Duminicii Sfinților Români în Biserica noastră, această sărbătoare fiind stabilită de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Autocefale în anul 1992, hotărându-se ca an de an, în cea de a doua Duminică după Rusalii, să fie pomeniți toți sfinții din neamul nostru, precum și sfinți ai altor neamuri, dar care L-au mărturisit pe Hristos pe pământul țării noastre prin propovăduirea cuvântului Domnului, trebuie să avem în atenţie nevoințe pustnicești sau chiar moarte martirică pe pământ românesc! Pentru că sfinţii sunt oamenii ajunşi la desăvârşire prin viaţa lor plină de evlavie şi nu există neam creştin care să fie lipsit de darul sfinţeniei! Aşadar, pentru toţi sfinţii ţării noastre, chiar şi cei fără de nume, cu evlavie să mergem în lăcaşurile sfinte, lăudându-i cu credinţă, rugându-ne cu luare aminte, mai ales că pe pământul românesc a odrăslit Cuvântul dumnezeiesc, iar Biserica străbună cu sfinții s-a împodobit. Vrednici luptători s-au arătat mucenicii și mărturisitorii care pentru Hristos s-au jertfit, iar cuvioșii și pustnicii întru nevoințe urmând calea Domnului, chipuri îngerești au dobândit, pentru că o sută cincizeci şi doi de sfinţi români sunt rugători pentru noi în ceruri! De aceea, să înţelegem, cât de important a fost și este pentru poporul român faptul de a fi avut și de a avea mulțime de înaintași trecuți în rândurile cetelor sfinților, știuți și neștiuți de noi, sfinți ai calendarelor și sfinți anonimi din neamul nostru românesc. În concluzie, în Duminica a 2-a după Rusalii, putem înţelege importanța covârșitoare a sfinților necunoscuți din neamul nostru, care nu apar nominal în calendarele și sinaxarele bisericești. Astfel, sunt serbați sfinții a căror sfințenie a fost recunoscută în mod special, fiind canonizați de Sfântul Sinod al Bisericii noastre Ortodoxe, dar și sfinții care au fost canonizați mai înainte. Aici, amintim prima canonizare de pe pământul țării noastre, în 1517, cu prilejul sfințirii bisericii Mănăstirii Argeșului, în timpul domniei Binecredinciosului și Sfântului Voievod Ioan Neagoe Basarab, când s-a proclamat oficial canonizarea Sfântului Ierarh Nifon, patriarhul Constantinopolului, care a fost Mitropolitul Ungro-Vlahiei și a reorganizat Biserica din Țara Românească. Îi cinstim și pe sfinții de la noi, canonizați de alte Biserici, sau sfinții noștri canonizați în alte părți, dar în special sfinții pe care i-a canonizat Biserica noastră Autocefală în anul 1955, când a avut loc prima canonizare de Sfinți Români, precum și pe cei canonizați în anul 1992, când a avut loc a doua canonizare de Sfinți Români, dar și cei trecuți în rândul sfinților la canonizările ulterioare. Astfel, dacă ne uităm în calendarele noastre, ele sunt pline de Sfinți Români care sunt notați prin culoarea albastră, dar, cu toate acestea, nu-i pomenim doar pe ei, ci și pe Sfinții Români pe care nu-i cunoaștem, cunoscuți doar de Dumnezeu și încă nedescoperiți nouă! Între acești sfinți necunoscuți se numără și înaintașii noștri, moșii și strămoșii fiecăruia dintre noi, care în smerenia, simplitatea și puritatea lor au cucerit înălțimile cerului, rămânând, cel mai probabil, de-a pururi anonimi, însă susținându-ne fundamental și asistându-ne necontenit cu puternica lor rugăciune de mijlocire. Deci, să reţinem că acești sfinți necunoscuți sunt foarte mulți dintre înaintașii noștri, foarte mulți dintre părinții noștri care au avut o viață sfântă, binecuvântată și aproape de Dumnezeu, lângă cer, desprinși de valurile trecătoare ale lumii acesteia! În fine, să mai spunem că toți sfinții se roagă pentru noi, însă mai mult și fierbinte se roagă sfinții care au purtat același sânge cu noi, rudeniile noastre. De aceea, cu toate atacurile la care este supusă Biserica și cu toate presiunile care se fac pentru a se denatura alcătuirea și firescul a tot ceea ce este dat aici pe pământ ca dar, cu toate obstacolele și greutățile, de toate felurile și care nu au fost puține, nu au putut vrăjmaşii ca să-L smulgă pe Dumnezeu din sufletul creștinului ortodox român, pentru că acesta a rămas statornic în credință, iar bisericile noastre sunt pline de credincioși, pentru că suntem aduși aici de Dumnezeu pentru rugăciunile strămoșilor noștri. În încheiere, să reţinem un fragment din «Rugăciune către Sfinţii Români», prin care ni se spune: ,,Sfinţilor români, voi, care sunteţi podoaba neamului nostru şi roada lui cea mai de preţ: mucenici, care aţi murit pentru Stăpânul Hristos; ierarhi, care ne-aţi păstorit cu sfinţenie; cuvioşi, care v-aţi nevoit ca nişte îngeri în trup; mărturisitori, care aţi păzit dreapta credinţă; şi voievozi, care ne-aţi apărat Biserica şi neamul, staţi tari, precum aţi şi stat, înaintea tronului lui Dumnezeu, rugându-vă cu lacrimi să ne ierte păcatele şi să ne întoarcă spre toată fapta cea bună”, iar, prin voi, sfinţilor care aţi odrăslit din neamul nostru, Dumnezeu ne arată că suntem datori să lăsăm toate patimile noastre, toate păcatele şi toate neputinţele noastre, de dragul lui Iisus Hristos şi al Sfinţilor Săi!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
