În Duminica a 6-a după Paşti (Vindecarea orbului din naştere); Ap. Fapte 16, 16-34; Ev. Ioan 9, 1-38; glas 5, voscr.8, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă Română, textul Sfintei Evanghelii ne descrie una dintre minunile de vindecare săvârşite de către Mântuitorul Iisus Hristos, prin care Îşi dovedeşte iubirea Lui pentru oamenii aflaţi în suferinţă, precum şi dumnezeirea Sa! Pentru că Iisus Hristos, ca om, nu este o minune mai neînsemnată decât Iisus Hristos ca Dumnezeu! Dar, aceasta nu este o minune lucrată prin magie, vrăjitorie sau îndemânare a mâinii, ci, trebuie văzută ca fiind minunea înţelepciunii Lui Dumnezeu, puterea Lui Dumnezeu şi iubirea Lui Dumnezeu pentru oameni. Căci, Domnul nu a făcut minuni pentru a primi oarecare laudă de la oameni, ci, Domnul a săvârşit minuni numai pentru a da ajutorul Său milostiv şi necondiţionat celor care se află în nevoi şi sunt neajutoraţi, ca să le arate oamenilor că Dumnezeu, în Mila şi Iubirea Sa, vindecă un om orb din naştere, dăruindu-i vederea trupească, însă, odată cu această vedere, îi deschide şi ochii sufletului sau ochii duhovniceşti, astfel încât cel care mai înainte fusese orb, de această dată mărturiseşte că Iisus este Fiul lui Dumnezeu. Aşadar, Iisus, a văzut un om orb din naştere, dar, înainte de aceasta, se spune că iudeii au luat pietre ca să arunce în Domnul chiar în Templu, pentru că El spusese adevărul. Dar, în timp ce iudeii cei răi şi farisei se gândeau doar la modul cum ar putea să se poarte cu mai multă răutate faţă de Domnul, El Se gândea doar cum să le facă bine oamenilor! De aceea, scopul principal al Evangheliei acestei Duminici numită şi cea a orbului din naştere este arătarea lucrărilor Lui Dumnezeu, a faptului că Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu, este Făcătorul lumii, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt l-au creat pe om la începutul lumii şi că tot El este şi Lumina lumii, adică, sensul ultim al vieţii, al existenţei universului şi al umanităţii, că El este şi dătătorul vederii trupeşti sau fizice şi dătătorul vederii sufleteşti sau spirituale care se numeşte credinţă neabătută a Dumnezeului înomenit! Astfel, Dumnezeu ne arată că lumina pe care Mântuitorul o dăruieşte acestui orb din naştere, îl face să vadă şi invidia cea întunecată a fariseilor care nu Îl iubeau pe Iisus!
,,Învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb”?
Aşadar, constatăm că Duminica a 6-a după Praznicul Învierii Domnului, ultima duminică din anul acesta bisericesc, când ne mai salutăm cu cuvintele: ,,Hristos a Înviat!” şi răspundem: ,,Adevărat a Înviat!”, continuă şirul pericopelor evanghelice de prezentare a unor vindecări săvârşite de către Mântuitorul Iisus Hristos, iar, de această dată se referă la minunea ce se săvârșește în viața unui om care se născuse orb și care primește darul vederii. Pericopa evanghelică nu descoperă, însă, numai puterea dumnezeiască a Mântuitorului, ci și curajul, sinceritatea și loialitatea celui care fusese privat de a contempla frumuseţea creației. De orbire, Domnul i-a vindecat pe oameni în repetate rânduri, însă, dacă în evangheliile sinoptice vindecarea apare ca un răspuns al iubirii milostive a lui Dumnezeu față de cei care Îi solicită mila și tămăduirea, în această pericopă evanghelică iniţiativa aparține Mântuitorului Iisus Hristos, pentru că era firesc,de altfel, ca un orb din naștere, ajuns la maturitate, să nu ceară un lucru despre care nimeni să-i nu-i fi vorbit vreodată că ar fi posibil. Deci, în faţa Templului şedea un om orb din naştere care cerea milă şi niciunul dintre duşmanii cei răi ai lui Hristos, cârmuitorii ruşinaţi şi bătrânii poporului, nu era pregătit ca să se gândească la acest om sărman. Chiar dacă vreunul dintre ei, îi arunca vreo câţiva bănuţi pe genunchi, făcea aceasta numai ca să se arate înaintea oamenilor, iar nu din iubire şi milă pentru om. Iar, Domnul cel milostiv S-a oprit lângă acest om, gata să-i fie de un ajutor adevărat. Textul ne mai spune că la un moment dat, ucenicii Lui L-au întrebat pe Domnul, zicând: ,,Învăţătorule, cine a păcătuit: acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb”? Deci, situaţia cu omul care s-a născut orb este neclară şi ucenicii au întrebat, ca să se lumineze: „Cine a păcătuit?” Faptul că Dumnezeu îngăduie ca suferinţa să vină asupra copiilor pentru păcatele părinţilor este lămurit din Sfânta Scriptură (I Regi 11:12; 21;29), dar, acest lucru poate să pară nedrept numai celor care s-au obişnuit să privească oamenii ca pe nişte persoane separate, cu totul despărţite una de alta. Dar, Celui Care priveşte omenirea ca pe un organism întreg, aceasta nu i se va părea nici nedrept, nici nefiresc! Este puţin probabil ca ucenicii să fi vorbit şi despre ceea ce socoteau anumiţi cărturari şi farisei, gândind că nu era de la ei, iar, în felul acesta, devine tot mai clar faptul că Dumnezeu ne arată că lumina pe care Mântuitorul o dăruieşte acestui orb din naştere, îl face să vadă şi invidia cea întunecată a fariseilor care nu Îl iubeau pe Iisus!
Mântuitorul Iisus Hristos a răspuns că nu a păcătuit nici el, nici părinţii lui, ci s-a născut orb pentru ca să se arate în el lucrarea lui Dumnezeu!
Prin urmare, întâlnirea celui ce nu avea darul vederii trupești, cu Hristos Domnul, devine un prilej de reflecție asupra cauzalității bolii: asumarea pedepsei divine pentru păcatele părinților sau urmarea firească a propriilor păcate. Ambele variante aveau ceva reprobabil, pentru că, pe de o parte, Dumnezeu nu l-ar fi osândit din pricina păcatelor părinților, fiindcă Domnul nu pedepsește pe un om în locul altuia, iar, pe de altă parte, omul nu poate păcătui înainte de naștere. Ca urmare, Mântuitorul Iisus Hristos a răspuns că nu a păcătuit nici el, nici părinţii lui, ci s-a născut orb pentru ca să se arate în el lucrarea lui Dumnezeu. Însă, răspunsul neașteptat al Mântuitorului continuă şi aspectele revelate chiar de către Sf. Evanghelist Ioan, prin care îndemna poporul evreu, abătut de la calea cea dreaptă, spre dumnezeiasca recunoaștere a Tatălui și a existenței Sale mai înainte de veci: „Nu mă știți nici pe Mine, nici pe Tatăl Meu; dacă M-ați ști pe Mine, ați ști și pe Tatăl Meu” (Ioan 8,19). Prezentarea lucrării mântuitoare continuă așadar, în pericopa Duminicii a 6-a după Paşti, atunci când Însuşi Domnul descoperă că „Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui ce M-a trimis pe Mine; că vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Atât cât sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii” (Ioan 9,4-5). Și iată că un vas de tină primește nu doar cuvânt tămăduitor, ci este părtaș unei minuni în care Mântuitorul lucrează cu mâinile și gura Sa, este părtaș unei noi creații, întrucât lucrătorul este Fiul şi Cuvântul Lui Dumnezeu, Care, la Facerea lumii, S-a aplecat şi a luat ţărâna din pământ, l-a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă (Facere 2, 7). În cele din urmă, după ce i-a uns ochii cu tină, Iisus l-a trimis pe cel orb la scăldătoarea Siloamului. Nu l-a tămăduit pe loc, nu i-a făgăduit că se va vindeca, ci l-a trimis ca să-i încerce ascultarea şi credinţa. Cu ochii acoperiți de tină se plimba prin cetate, atrăgând și mai mult atenția celor din jur, dar și curiozitatea. Ajutat de alţii, orbul nu a arătat nici o ezitare, ci a făcut ceea ce i s-a cerut, adică, a mers îndată acolo unde a fost trimis și s-a dovedit a fi mai ascultător şi mai credincios decât mulți dintre cei care aveau vedere fizică, dar nu aveau şi vedere duhovnicească. După ce s-a spălat în scăldătoarea Siloamului, împlinind cu multă smerenie şi cu multă credinţă ceea ce Iisus i-a poruncit, orbul din naştere s-a vindecat, a devenit văzător, iar multă lume care l-a văzut, l-a recunoscut. Iisus Hristos le arată fariseilor că toate încercările lor de manevrare pentru a nu recunoaşte nici cea mai mică minune sau de a o suci după judecata lor, ca şi cum Domnul ar fi un păcătos, sunt lucruri deşarte! Lumina lui Hristos, prin care El luminează lumea şi dă înţelegere deplină oamenilor, se arată înaintea ochilor noştri în adevărata ei strălucire, numai atunci când noi o privim prin împotrivirea faţă de întunericul oamenilor. Iată, oameni buni, ceea ce a urmat după vindecarea minunată a orbului reprezintă, cu adevărat, lumina aprinsă a Soarelui Hristos, a Lui Dumnezeu Care ne arată că lumina pe care Mântuitorul o dăruieşte acestui orb din naştere, îl face să vadă şi invidia cea întunecată a fariseilor care nu Îl iubeau pe Iisus!
HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
