Viaţa Spirituală – Calea, Lumina, Adevărul şi Viaţa! – Dumnezeu ne arată că în ascuns, păcatul aduce dezbinare în familie, în suflete, între popoare, iar buna credinţă linişteşte apele, împacă inimile, potoleşte valurile mării!

1250

În Duminica a 4-a din Postul Mare (a Sf. Cuv. Ioan Scărarul); Ap. Evrei: 6, 13-20; al Cuviosului: Efeseni 5, 8-19; Ev. Marcu 9, 17-32 (Vindecarea fiului lunatic); a Cuviosului: Matei 4,25; 5, 1-12 ( Predica de pe munte – Fericirile); glas 8, voscr 8, la Sfânta şi Dumnezeisca Liturghie, Evanghelia ne dezvăluie faptul că Mântuitorul Hristos a venit pe pământ ca să pătimească pentru noi, să sufere pentru păcatele noastre, dar noi nu ajungem la înţelegerea acestui lucru, fiindcă Păstorul este dat în mâinile oamenilor, pentru ca să suferim şi noi, oile Lui, alături de Domnul, iar, pentru aceasta, să urâm păcatul, căci toată fărădelegea şi călcarea de poruncă şi-a aflat dreaptă răsplătire (Evrei 2, 2), atât pe pământ cât şi în cer, iar, apoi să ştergem urmele păcatelor prin spovedanie, să ne rugăm, să postim, să alergăm la biserică şi toate cele care se cuvin să le facem, dar nu cu îndoială, ci cu o credinţă vie, puternică în sufletul nostru! În zilele noastre, lumea suferă nespus de mult, dar ea nu vrea să asculte de Iisus Hristos, nu vrea să se salveze prin Biserică, iar, dacă uneori e sugrumată de cumplite încercări: cutremure, boli, secetă, lipsuri, războaie, Îl mai caută pe Hristos şi nu are mai multă credinţă decât avea tatăl copilului lunatic, fiindcă asemenea lui va zice: «Doamne, de poţi ceva, ajută-mi, fiindu-Ţi milă de durerile mele», pentru că lumea este robită de duhul cel rău al tuturor păcatelor care i-au întunecat mintea, i-au subţiat credinţa, i-au răcit inima, i-au spulberat nădejdea, i-au întunecat orizontul, ceea ce înseamnă că păcatul chinuieşte nespus de mult lumea şi nu se va lăsa până nu o va duce în ceasul ei cel mai de pe urmă. În acest fel înţelegem că păcatul este cancerul lumii, este otrava cea de moarte, este vicleanul care-i pradă casa omului, este şacalul care-i sfâşie oile, este întunericul care orbeşte ochii omului, fiindcă aduce toate relele pe pământ şi contorsionează faţa lumii, iar Dumnezeu ne arată că în ascuns, păcatul aduce dezbinare în familie, în suflete, între popoare, iar buna credinţă linişteşte apele, împacă inimile, potoleşte valurile mării!

„Smerenia poate să ierte multe păcate și fără lucruri, dar lucrurile fără smerenie, dimpotrivă, sunt nefolositoare”!
Biserica Ortodoxă îl prăznuiește în Duminica a 4-a din Post, pe Sfântul Ioan Scărarul care și-a dedicat viața credinței şi a scris cartea «Scara». Sfântul Ioan Scărarul (Sf. Ioan din Sinai ori Sinaitul, uneori numit și Ioan Scolasticul sau Ioan Climax) s-a născut în jurul anului 579 și a trăit până în jurul anului 649. A intrat în mănăstire la vârsta de 16 ani şi până la acea vârstă dobândise o pregătire solidă în toate științele acelei vremi, fapt care ar indica proveniența sa dintr-o familie înstărită. Aleasa sa pregătire în științele vremii i-a adus numele de Ioan Scolasticul, iar viețuirea în muntele Sinai, numele de Ioan Sinaitul. Însă, ştim că este mai cunoscut sub numele de Ioan Scărarul, datorită cărții «Scara» dumnezeiescului urcuș, pe care a scris-o către sfârșitul vieții sale. Se spune că, observând pelerinii care urcau pe munte, Sfântul Ioan Scărarul a înţeles că niciodată nu trebuie să ne oprim din urcare, căci cel care nu urcă, va fi nevoit să rătăcească în Valea Plângerii, rămânând captiv ignoranţei și necunoaşterii. Viaţa veşnică spre care tindem prin urcare la cer, în calitate de creştini şi practicanţi ai virtuţilor, este aceasta: „Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (Ioan 17,3). Atunci când urcăm pe o scară oarecare putem face câte o oprire, însă pe scara virtuţilor, oprirea înseamnă coborâre. De aceea, cel ce s-a angajat în urcuşul duhovnicesc, nu trebuie să se oprească. Prin experienţa rugăciunii, cel care este om al rugăciunii se opreşte să se roage pentru un anumit timp, deoarece, are alte lucruri de împlinit şi îi este greu să reia rugăciunea, aşa cum o avea mai înainte, îi este greu să-şi reîncarce inima şi sufletul cu energia pe care a avut-o mai înainte şi începe să coboare în lumea sensibilă. Sfântul Ioan Scărarul, ca dascăl al virtuților dobândite prin credință puternică, prin post și rugăciune, este un dascăl al întregii creștinătăți, fiindcă spune: „Smerenia poate să ierte multe păcate și fără lucruri, dar lucrurile fără smerenie, dimpotrivă, sunt nefolositoare, și nu numai atât, ci și multe rele ne gătesc nouă”, mai ales că Dumnezeu ne arată că în ascuns, păcatul aduce dezbinare în familie, în suflete, între popoare, iar buna credinţă linişteşte apele, împacă inimile, potoleşte valurile mării!

,,De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede”!
Tot în Duminica a 4-a din Post, Sfânta Evanghelie ne vorbeşte despre vindecarea minunată a unui copil îndrăcit, deoarece, pe când Iisus Hristos era pe muntele Taborului cu trei ucenici ai Săi, unde S-a schimbat la Faţă înaintea lor, iar ceilalţi nouă ucenici împreună cu mulţime de popor aşteptau jos, la poalele muntelui, s-a întâmplat că deodată, prin mulţimea aceea îşi făcea loc un om amărât, cu faţa arsă de soare, cu fruntea înrourată de sudoare, iar, bietul om purta după sine un copil îndrăcit, singurul său fiu, pentru care cheltuise mulţime de bani la doctori, dar nu dobândise nimic. El nu ştia cine este Iisus, dar auzise că face minuni mari, de aceea a străbătut atâta cale! Dar, neaflându-L pe Mântuitorul, a rugat pe ucenicii Săi, ca să-i vindece copilul, însă, spre mirarea tuturor, ucenicii nu au putut scoate duhul cel rău din copil. Când poporul se îmbulzea în jurul ucenicilor, Se cobora şi Iisus Hristos de pe munte şi tatăl copilului se apropie de El, îi spune durerea sa şi neputinţa ucenicilor, îl aduce pe fiul său înainte şi începe a-I povesti de când îl stăpâneşte duhul cel mut şi surd, cum îl chinuieşte, cum îl aruncă în foc şi în apă. Apoi, sugrumat de durerea copilului său, dar biruit şi de îndoială în puterea lui Dumnezeu, a strigat: «Dacă poţi ceva, ajută-ne nouă, fiindu-Ţi milă de noi», după care Iisus i-a răspuns: ,,De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede”! Şi îndată omul acela, mărturisindu-şi păcatul îndoielii sale, a zis cu lacrimi din adâncul inimii: «Cred, Doamne, ajută necredinţei mele» (Marcu 9, 22-24), şi îndată a fost izgonit diavolul din acel copil şi l-a dat sănătos în mâinile tatălui său. Desigur, explicaţia literală a Evangheliei este evidentă, dar ea are un înţeles mult mai adânc, deoarece, copilul acela stăpânit de diavol închipuieşte toată lumea ce este stăpânită de duhul cel surd şi mut al păcatului, care o aruncă uneori în focul ispitelor celor iuţi, alteori în apa plăcerilor trupeşti pentru a o pierde cu totul în întunericul păcatului! Căci, lumea aceasta este ca o mare înfuriată ce se sfărâmă mereu de ţărmuri, spumegă, se ridică şi iar se coboară, o pădure bântuită de fantome, plină de jivine otrăvitoare şi aplecată de vânturi şi uragane, uneori, fiind asemănată şi cu un pustiu ars de soare, plin de pietre şi de nisip, fără verdeaţă, fără pomi, fără gard, fără pic de izvoare răcoritoare, iar, oamenii păcătoşi seamănă cu nişte oi rătăcite, care din toate părţile sunt sfâşiate de lupi, sunt chinuite de patimi, de boli, de dureri negrăite, iar, omul obişnuit râde sau plânge, mănâncă sau rabdă de foame, se naşte sau moare, dar fiecare om poartă în sine răni nevindecate, boli fără de leac, dureri nepotolite. Aşadar, fiecare om are păcatele sale, ispitele sale, duhul său care îl chinuieşte o viaţă întreagă, fiindcă aşa este lumea şi acesta este omul ce suferă în ea. Desigur, minunea vindecării copilului bolnav poate fi asemănată şi cu soarta fiecărui om în parte şi astfel, fiul cel bolnav este sufletul omului stăpânit de patimi, iar, tatăl copilului este conştiinţa lui care îl duce la Hristos. Duhul cel mut şi surd este păcatul care robeşte pe tot omul şi i se spune mut pentru că păcatul se săvârşeşte mai ales în ascuns şi nu vrea să fie arătat prin spovedanie! Se mai spune că surd este pentru că păcatul nu aude glasul Evangheliei, nici poruncile Bisericii, nici sfaturile preotului, nici mustrarea conştiinţei omului smerit! Aducerea copilului la Iisus înseamnă venirea creştinului la spovedanie, iar, ucenicii Domnului sunt preoţii slujitori în biserică! Poala muntelui Tabor este veacul acesta, iar, muntele propriu-zis este raiul. În fine, îndoiala tatălui acelui copil arată îndoiala conştiinţei noastre la rugăciune, la spovedanie, la pocăinţă, iar, îmbolnăvirea copilului din pruncie arată vechimea păcatului în om, care îl stăpâneşte chiar din braţele maicii sale. Aruncarea copilului în foc şi în apă înseamnă căderea sufletului în păcate iuţi ca focul, precum: mânia, iuţima, ura, răzbunarea, zavistia, sau alteori în păcate moi ca apa, precum: desfrânarea, beţia, lăcomia, lenevirea, pentru că Dumnezeu ne arată că în ascuns, păcatul aduce dezbinare în familie, în suflete, între popoare, iar buna credinţă linişteşte apele, împacă inimile, potoleşte valurile mării!
Să mai spunem, pe scurt, că tot în Duminica a 4-a din Post, Sfânta Evanghelie ne vorbeşte despre Cuvântul lui Hristos care culminează cu Predica de pe munte – Fericirile, care Îl descriu pe Hristos, prin El Însuşi, descriu însăşi taina lui Dumnezeu şi iubirea Lui, mai ales că prin neputinţa noastră, vom fi conduşi către poarta Împărăţiei care este Însuşi Hristos: „Eu sunt uşa oilor” (Ioan) şi nimeni nu poate intra decât prin Mine. Doar prin dumnezeiescul ajutor putem dobândi aceste energii divino-umane pe care le numim virtuţi şi doar cei care răspund chemării lui Hristos şi sunt sloboziţi de patimile lor, pot trăi fericirile iubirii (agapé), mai ales că Domnul Hristos, Îşi începe Propovăduirea cu Fericirile, care sunt sădite în toată fiinţa omului, mai aes că Dumnezeu ne arată că în ascuns, păcatul aduce dezbinare în familie, în suflete, între popoare, iar buna credinţă linişteşte apele, împacă inimile, potoleşte valurile mării!
Profesor Vasile GOGONEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here