În Duminica a 25-a după Rusalii; Ap. Efeseni 4, 1-7; Ev. Luca 10, 25-37 (Pilda samarineanului milostiv); glas 3, voscr. 9, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, textul Sfintei Evanghelii ne oferă un binecuvântat prilej de a cunoaşte şi de a înţelege, aşa cum se cuvine, poate una dintre învăţăturile de excepţie ale Sfintei Evanghelii, nu numai de o rară şi adâncă frumuseţe descrisă în cuvinte care răspund la întrebările care şi astăzi, ca şi pe vremea propovăduirii Mântuitorului o întâlnim şi dorim să-i aflăm un răspuns adecvat care să ne dea curajul de a merge înainte cu mângâierea de a fi împliniţi în credinţa noastră! De multe ori, vrem să ştim cine este aproapele nostru, dacă mai sunt oameni cu o inimă plină de compasiune, capabili de sacrificiu pentru cel aflat la limită cu propria existenţă, dacă mai sunt persoane care ajută pe cei în suferinţă cu sinceră compasiune pentru durerile, lipsurile, neîmplinirile, rătăcirile, falsitatea şi minciuna, cu dorinţa de a le îndrepta sau dacă mai există un samarinean, un om plin de milă şi empatie, deoarece «Pilda samarineanului milostiv» este o problemă a vieţii noastre din societatea post-modernă şi globalizată, pe care o întâlnim cu toţii, mai ales în zilele şi în timpul nostru marcat de crizele şi de provocările veacului, ca o dovadă că Dumnezeu ne ajută să înţelegem că fapta samarineanului milostiv reprezintă adevărata mântuire oferită prin bunătatea şi compasiunea prin care ne facem comoară în cer!
«Învăţătorule, ce să fac eu să moştenesc viaţa de veci?” (Luca 10,25)
Aşadar, un iudeu care se îndeletnicea cu tâlcuirea scrierilor sfinte, Îl opreşte pe Mântuitorul Iisus Hrstos şi Îl întreabă: «Învăţătorule, ce să fac eu să moştenesc viaţa de veci?” (Luca 10,25). Cel care adresase întrebarea, posibil să fi ştiut că numai Fiul Lui Dumnezeu putea să-i arate calea spre mântuire, spre viaţa cea veşnică, de aceea s-a apropiat, cu dorinţa de a afla răspunsul la întrebarea ce-l frământa cu insistenţă, însă, răspunsul pe care îl primeşte de la Mântuitorul Hristos este oferit prin întrebarea: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti?”, după care iudeul care a formulat întrebarea tâlcuitoare dă un răspuns pe care îl considera potrivit, pentru faptul că citea două fragmente din cărţile cunoscute, «Levitic» şi «Deuteronom», în care se spune: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi» (Levitic 19,18), după care Mântuitorul îi confirmă: „Drept ai răspuns: fă aceasta şi vei trăi” (Luca 10,28). În acest fel, dându-i Iisus Hristos învăţătorului de Lege posibilitatea să înţeleagă că va câştiga viaţa veşnică. Dar, pilda aceasta este situată într-un cadru natural şi mult circulat pe drumul care cobora de la Ierusalim la Ierihon, iar, pentru a înţelege această pildă, să amintim că Iisus Domnul Se afla pe acst drum, dar, la un moment dat, un om care călătorise mai înainte pe acolo, a fost prins de tâlhari, jefuit, dezbrăcat, părăsit, cu răni sângerânde, zăcând pe marginea drumului arid şi lipsit de vegetaţie. Pe lângă el a trecut grăbit un preot şi un ajutor al lui care se numea Levit, dar, niciunul dintre cei doi nu a oferit ajutor celui căzut. Totuşi, după ei a trecut şi un samarinean care s-a oprit, pentru că i s-a făcut milă, i-a îngriji rănile, oferindu-i primul ajutor, apoi l-a dus la o casă de oaspeţi, lăsându-l în grija gazdei. Ca o un fel de concluzie pentru acel moment, Domnul a intervenit întrebându-l pe învăţătorul de lege: „Care dintre aceşti trei ţi se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? (Luca 10,36), după care, învăţătorul de lege a răspuns fără întârziere: «Cel care a făcut milă cu el»! Domnul Hristos, confirmându-i că a dat răspunsul cel bun, l-a îndemnat pe cel care voia să dobândească viaţa veşnică: „Mergi şi tu şi fă asemenea!”. Iată, personajele mai sus amintite reprezintă diferite mentalităţi, iar, cel căzut şi rănit la marginea drumului, aflat în suferinţă mare, avea nevoie de ajutor! În virtutea logicii umane, a responsabilităţii comune de a oferi ajutor celui căzut, orice om este chemat să devină un samarinean, un om stăpânit de milă şi de compasiune, pentru că Dumnezeu ne ajută să înţelegem că fapta samarineanului milostiv reprezintă adevărata mântuire oferită prin bunătatea şi compasiunea prin care ne facem comoară în cer!
„Ce este scris în Lege? Cum citeşti?” (Luca 10, 25-37)
În acest sens, Părintele Dumitru Stăniloae ne spune atât de frumos: «Omul credincios nu poate explica responsabilitatea sa necondiţionată faţă de semenii săi decât din importanţa veşnică a fiinţei acelora şi a fiinţei sale. În structura noastră umană e sădită această responsabilitate necondiţionată faţă de celălalt om, care nu poate sta fără credinţa în veşnicia lui şi în veşnicia mea. Dar, aceasta înseamnă că responsabilitatea e pusă în noi de Creator! Noi, achitându-ne de responsabilitatea noastră faţă de oameni, ne achităm de o responsabilitate faţă de Creatorul oamenilor. Dumnezeu ne-a făcut în aşa fel ca să punem în mişcare în mod reciproc răspunderea noastră unii faţă de alţii şi să împlinim porunca ei. El ne-a făcut, prin aceasta, responsabili faţă de Sine Însuşi. A întemeiat răspunderea noastră întreolaltă pe răspunderea faţă de Sine. Ne-a făcut să ne împlinim răspunderea faţă de bine, împlinindu-ne unii prin alţii prin solicitarea reciprocă a slujirii şi a răspunsului la această solicitare prin slujirea de fapt”. (Dumitru Stăniloae, Revista «Biserica Ortodoxă Română», Anul LXXXVIII, nr. 3-4, 1970). Prin urmare, pentru a-l face să înţeleagă pe învăţătorul de lege, cine este aproapele, Iisus Domnul înfăţişează interlocutorului Său, care se adresează cu întrebarea sinceră, o situaţie concretă, deci, El dă să înţeleagă învăţătorului de lege că aproapele este omul din imediata vecinătate. Chiar dacă riscăm un fel de generalizare, să mai spunem că personajul samarineanului milostiv reprezintă adevărata salvare oferită prin bunătate şi compasiune. Căderea în mâinile tâlharului reprezintă stare de nesiguranţă a vieţii omului din zilele noastre, poate şi fragilitatea şi efemeritatea acestei vieţi, decăderea spirituală asaltată de patimi şi încercări, într-o societate secularizată şi obsedată de patima consumismului! Drama coborârii este întotdeauna urmată de suferinţă, iar, calea de la Ierusalim spre Ierihon este o dramă pe care omenirea nu încetează a o repeta de la un veac la altul! Poate că de veacuri, această cale a adus numai durere şi regres, frică şi disperare, sărăcie şi neîncredere, războaie şi distrugeri, dar, cu toate acestea, din experienţa amară, tristă şi întunecată, se pare că nimeni nu a învăţat mai nimic, ci, continuă să meargă pe această cale care duce cu paşi repezi spre autodistrugere şi pieire. Luptele pentru supremaţie, pofta de a stăpâni, dorinţa de înavuţire fără efort, prin exploatare şi furt, necredinţa, îndepărtarea de Dumnezeu, indiferenţa, nepăsarea, lenea, răstălmăcirea intenţionată a binelui şi adevărului, acomodarea cu falsitatea pentru o viaţă îndestulată şi comodă, fără responsabilitate, toate acestea conduc spre Ierihonul cel plin de suferinţă şi disperare! În loc de concluzie, să spunem că pe această cale a venit samarineanul milostiv în persoana Mântuitorului Iisus Hristos Cel întrupat, Care văzându-l pe cel căzut şi fără ajutor, l-a ridicat, vindecându-i rănile cu ajutorul Sfintelor Taine, ducându-L în siguranţă în Biserica Sa. De aceea, Biserica este acest binecuvântat «spital duhovnicesc» în care, tot omul care intră, va afla vindecarea şi alinare durerilor sale iar, cu cât ne îndepărtăm de Biserică, de Dumnezeu, cu atât calea de coborâre spre Ierihon este mai tristă, mai plină de încercări şi nesfârşite suferinţe. În fine, gestul sublim al samarineanului milostiv a constat în a trece peste prejudecăţi şi limite de gândire iscoditoare! Compasiunea lui pentru cel căzut şi suferind, însoţită de compătimire pentru suferinţele acestuia, se află la originea procesului de prefacere adâncă a unui om care poate să ne fie apropiat, pentru că numai Dumnezeu ne ajută să înţelegem că fapta samarineanului milostiv reprezintă adevărata mântuire oferită prin bunătatea şi compasiunea prin care ne facem comoară în cer!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
