În Duminica a 19-a după Rusalii; Ap. 2 Corinteni 11, 31-33; 12, 1-9; Ev. Luca 6, 31-36; (Predica de pe munte. Iubirea vrăjmaşilor); glas 5, voscr.3, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, textul Sfintei Evanghelii este un fragment din «Predica de pe munte» (Luca 6, 31-36) pe care am putea-o defini «Evanghelia sfătuirilor», fiindcă Iisus Hristos le dă celor dispuşi să-L asculte nişte sfaturi nemaiauzite până la El în nici o altă religie a lumii. De aceea spune: ,,Dar, Eu vă spun vouă celor care Mă ascultaţi; iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc, binecuvântaţi pe cei care vă blesteamă”, însă, Domnul îi diferenţiază categoric pe cei care sunt dispuşi ca să-L asculte împlinindu-I cuvântul de cei care aleargă după altceva şi altcineva decât Dumnezeu şi împotriva cărora a şi pronunţat atenţionările! De aceea, sentimentul de iubire există în toată lumea şi îmbracă o multitudine de forme, întrucât fără iubire, lumea nu ar putea supravieţui! Totodată, se ştie că toate codurile morale, mai ales cele care sunt legate de religiile lumii, îndeamnă la iubire, numai că Hristos aduce marea noutate din partea Părintelui ceresc, porunca de a ne iubi chiar şi duşmanii, ca o dovadă că iubirea este recomandată oamenilor ca o practică permanentă şi atotcuprinzătoare! De altfel, Iisus Hristos Şi-a arătat cu cea mai intensă iertare această iubire atunci când, pe Cruce fiind, S-a rugat Tatălui Său: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac” (Luca 23, 34). În Sfânta Scriptură, revelaţia progresivă de iubire a lui Dumnezeu se regăseşte în viaţa lui Hristos, iar, descoperirea Lui Dumnezeu ca Iubire şi manifestarea Iubirii Sale prin smerenie, a avut un impact extrem de profund asupra istoriei omenirii, iar, dacă omul este într-adevăr creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, atunci noi suntem creaţi pentru a oglindi în noi iubirea şi smerenia Sa, ca un semn care să arate că putem deveni ca El, pentru că Dumnezeu îi are în vedere pe cei care sunt dispuşi să-L asculte împlinindu-I cuvântul şi porunceşte creştinilor să iubească pe toată lumea, chiar şi pe duşmanii noştri!
„Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi le şi voi asemenea”!
Aşadar, Pericopa evanghelică din această Duminică a 19-a după Rusalii, deşi scurtă, este foarte bogată în învăţături pe care Mântuitorul le a împărtăşit Sfinţilor Apostoli şi mulţimilor care Îl înconjurau ascultându L cu multă atenţie. Textul este un rezumat mai larg al învăţăturii Mântuitorului, iar îndemnul Său: „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi le şi voi asemenea” (Luca 6, 31), poate fi găsit și în Evanghelia după Matei (7, 12). Cu toate că textul este simplu şi pe înţelesul tuturor, el are o profunzime care oferă mereu noi posibilităţi de pătrundere şi de îmbogăţire spirituală, învăţăturile acestei pericope evanghelice fiind adevărate puncte de orientare ale vieţii noastre creştine. Amintim aici doar trei dintre ele: 1) „Precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi le şi voi asemenea” (Luca 6, 31); 2) „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi” (Luca 6, 35); 3) „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru este milostiv” (Luca 6, 36), iar, aceste principii de conduită morală sintetizează, de fapt, un larg program de viaţă, îndrumat de cele trei virtuţi de căpetenie ale creştinismului: dreptatea, iubirea şi milostenia, fiecare dintre ele reprezentând câte o treaptă din urcuşul nostru pe calea desă¬vârşirii morale. Probabil că nu există vreun semn mai clar care să arate că devenim ca El, decât faptul că ne iubim duşmanii. Iubirea lui Dumnezeu pentru duşmanii Săi este chiar temelia mântuirii noastre, fiindcă Iisus Hristos Domnul S-a întrupat, a pătimit şi a murit pentru cei păcătoşi. Faptul că Dumnezeu Îşi iubeşte vrăjmaşii şi ne spune nouă să facem la fel, are implicaţii de nepătruns în viaţa noastră de zi cu zi, mai ales în zilele noastre, când microbul duşmăniei este semănat cu ardoare în sufletul oamenilor! Lumea păcătoasă în care trăim este, fără îndoială, o lume a afirmării dorinţei egoiste de dominaţie asupra altora, în toate domeniile vieţii umane: politic, economic şi social, ceea ce generează conflicte de interese între persoane, între popoare şi chiar între religii. Faţă de astfel de atitudini negative, creştinii sunt chemaţi să lupte duhovniceşte cu patimile egoiste, ca: lăcomia, dorinţa de stăpânire, mânia şi violenţa, prin rugăciune şi post, educaţie şi prin dialog, reconciliere şi cooperare în societate, prin atitudini şi acţiuni care redau omului valoarea lui maximală de fiinţă creată după chipul lui Dumnezeu Cel milostiv, paşnic, iubitor de oameni şi sfânt, pentru că Dumnezeu îi are în vedere pe cei care sunt dispuşi să-L asculte împlinindu-I cuvântul şi porunceşte creştinilor să iubească pe toată lumea, chiar şi pe duşmanii noştri!
„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor ce vă urăsc pe voi”!
În felul acesta, iubirea este trăită existenţial ca putere spirituală transformatoare şi sfinţitoare de vieţi umane, accesibilă persoanei umane ca dar divin şi, în acelaşi timp, în mod paradoxal, transcendentă lumii obişnuite. Iubirea milostivă şi smerită a lui Hristos se dăruieşte omului în mod personal şi se cultivă personal! Această iubire trăită personal, ca dar divin, poate fi transformatoare a relaţiilor dintre membrii societăţii umane, dacă ea este constant cultivată prin legătura omului cu Dumnezeu Cel milostiv şi iertător! Într-o lume divizată şi secularizată, doar puterea spirituală a iubirii răstignite a lui Hristos Cel Înviat poate să readucă în sufletele oamenilor duhul păcii, al comuniunii şi al bucuriei adevărate, dacă această iubire este căutată şi cultivată de oameni. Să ne rugăm lui Dumnezeu Cel milostiv să înţelegem că iubirea smerită şi milostivă faţă de semeni este semnul identităţii spirituale a ucenicilor lui Hristos (cf. Ioan 13, 34-35) şi că numai aceasta ne va ajuta să intrăm în Împărăţia Tatălui ceresc, Cel ce ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului iubirii Sale, spre slava Preasfintei Treimi şi a noastră mântuire. Deci, Dumnezeu ne-a spus să îi iubim pe duşmanii noştri în timp ce El Însuşi a pus la cale răzbunarea veşnică faţă de duşmanii Lui! Părea mult mai rezonabil ca statornicia iubirii lui Dumnezeu şi imposibilitatea de a scăpa de ea să fie cauza durerii celor care se împotrivesc acelei iubiri. Faptul că El nu-i nimiceşte a fost, de asemenea, considerat în mod tradiţional drept un act de iubire, deoarece, creat fiind după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, omul oglindeşte Dumnezeirea şi este astfel intrinsec un om al sfinţeniei! Prin urmare, se cuvine să fim sufleteşte alături de toţi oamenii şi de fiecare în parte, să ne bucurăm cu cei care se bucură, să plângem cu cei ce plâng, să înţelegem durerile oamenilor şi să le iertăm slăbiciunile, să ne punem în locul fiecăruia, chiar şi în locul celor care ne supără, să nu judecăm pe nimeni, ci să nădăjduim în îndreptarea şi mântuirea tuturor oamenilor. Patima egoistă de a stăpâni sau domina lumea terestră, de a construi sau realiza domenii, imperii şi paradisuri în lumea materială limitată şi trecătoare este, de fapt, o pervertire sau o deviere a dorinţei omului după iubirea sau bogăţia spirituală infinită a lui Dumnezeu! Această deviere este lupta creştinului în lume cu lăcomia de avere, de plăcere şi de putere, cu invidierea şi judecarea aproapelui său, cu ura pătimaşă şi dorinţa de răzbunare, cu neputinţa de a ierta din inimă celor care la un moment dat sau în mod repetat i-au adus învinuiri şi acuze nedrepte! Este mai mult decât un exerciţiu moral, ea este o luptă spirituală anevoioasă în care creştinul face experienţa concretă a constatării că numai cu ajutorul lui Dumnezeu poate birui natura umană păcătoasă, faptele rele şi duhurile răutăţii (cf. Efeseni 6, 12-13). Când omul încetează de a fi luptător împotriva păcatului ca existenţă egoistă, individuală şi colectivă, decăzută, el nu mai poate fi în mod deplin şi constant un smerit iubitor de Dumnezeu şi de oameni, nici un promotor curajos al speranţei înnoirii vieţii spirituale. De aceea, criza sau deficitul de speranţă al omului secularizat se vede azi mai ales în practica suicidului, eutanasiei, avortului, drogurilor, violenţei domestice şi sociale şi în alte forme ale disperării şi ale dezorientării spirituale. Deci, să avem blândeţe şi bunătate faţă de fiecare, să nu dispreţuim pe nimeni şi să nu deznădăjduim pentru soarta nimănui, fiindcă Hristos nu a dispreţuit pe nimeni şi nu i-a respins nici măcar pe cei mai mari păcătoşi, pentru că numai Dumnezeu îi are în vedere pe cei care sunt dispuşi să-L asculte împlinindu-I cuvântul şi porunceşte creştinilor să iubească pe toată lumea, chiar şi pe duşmanii noştri!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
