În Duminica a 4-a din Post (a Sf. Cuv. Ioan Scărarul); Ap. Evrei 6, 13-20; al Cuviosului: Efeseni 5, 8-19; Ev. Marcu 9, 17-32 (Vindecarea fiului lunatic); a Cuviosului: Matei 4,25; 5, 1-12 (Predica de pe munte – Fericirile); glas 7, voscr. 7, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, textul Sfintei Evanghelii reliefează faptul că puterea lui Dumnezeu trebuie neapărat să se întrepătrundă cu credinţa omului pentru ca o minune să se înfăptuiască prin Voia Lui Dumnezeu Cel Atotputernic, mai ales că toată viaţa creştină este o permanentă conlucrare între Dumnezeu şi om! Şi pentru că Postul este începutul vieţii spirituale, fiindcă nu constă numai în abţinerea de la bucate, ci în evitarea slăbiciunilor, a plăcerilor de tot felul, a gândurilor rele, el mai înseamnă şi o înfrânare a pornirilor spre rău, o stăpânire de sine care dă roadele faptelor bune, cele care duc la câştigarea bunurilor vieţii veşnice. Putem înţelege că Postul devine un act de cult prin jertfă, prin renunţare, prin efortul de a birui lăcomia şi mândria, prin renunţarea la tot ceea ce este de prisos şi împovărător, prin stăvilirea poftelor trupeşti, prin aducerea aminte de valoarea sufletului. Credinţa este lucrătoare, este energie, este putere şi se manifestă şi cantitativ, deoarece contează dacă ai credinţă puţină sau ai credinţă multă sau ai credinţă totală! Dacă nu ai credinţă totală sau nu ai credinţă foarte multă, nu poţi participa la lucrarea lui Dumnezeu pentru lucrurile foarte importante! Dacă este multă, credinţa mult lucrează, mult poate, iar dacă este puţină, puţin lucrează, şi dacă lucrează sub trebuinţele noastre, ea devine ineficientă şi este ca şi cum n-ai avea-o, mai ales că nimeni dintre noi nu trebuie să se laude că are credinţă puternică. Deci, ca urmare, a avea credinţă insuficientă înseamnă de fapt a nu avea deloc, însă, aceasta nu trebuie să ne descurajeze pentru că nici ucenicii Domnului nu s-au descurajat, mai ales că Dumnezeu face totul cu Voia Lui sfântă, cu participarea efectivă şi conştientă a omului, această participare însemnând, mai întâi, actul credinţei adevărate!
Rugăciunea este, pentru cel care o face cum trebuie, tronul pe care stă Domnul!
Aşadar, Duminica a 4-a din Post, nmită şi a Sf. Cuv. Ioan Scărarul, ne ajută să înţelegem că acest sfânt, care s-a născut pe la anul 525 şi avea o mare înclinare spre învăţătură, iar, de la 16 ani s-a hotărât să-şi închine viaţa slujirii lui Hristos! Astfel, a plecat la munlele Sinai, unde o mulţime de călugări trăiau prin mănăstiri o viaţă de smerenie, de ascultare, de înfrânare şi de rugăciune. Aici, fără să-şi arate ştiinţa de carte, s-a făcut ucenic smerit al unui îmbunătăţit părinte duhovnicesc, cu numele Martirie, până pe la 560, când povăţuitorul său a murit. Atunci, Ioan s-a retras în liniştea sihăstriei de la Thola, din apropierea muntelui Sinai, unde a stat 40 de ani în focul dragostei către Dumnezeu, unde a scris vestita lui carte «Scara», plină de învăţături înţelepte şi care îi suie până la cer pe cei ce Îl iubesc pe Dumnezeu! De la Thola, venea numai sâmbăta şi duminica printr-o cale lungă, la cea mai apropiată mănăstire, ca să asculte sfânta slujbă şi să se împărtăşească cu Sfintele Taine, apoi, iarăşi se întorcea în singurătate. Tot timpul şi-l petrecea în citirea Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, iar dacă întâlnea sau se abătea pe la el câte un creştin, îl sfătuia să trăiască după poruncile Evangheliei. Foarte mult îi plăcea de a povăţui oamenii pe calea mântuirii, chiar dacă unii pustnici invidioşi spuneau că-şi pierde vremea cu vorbiri deşarte, umblând după laude de la oameni! El spune că harul lui Dumnezeu ne vine în ajutor, fiindcă izvorăște din Împăratul păcii, și ne întărește întru a persevera în direcția cea bună!
,,Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede”!
Cartea lui, «Scara», a fost adoptată ca un manual de viaţă duhovnicească secole de-a rândul, în mediul monahal. După cum apreciază unii teologi, «Scara» este cea mai puternică scriere după Sfânta Scriptură şi după Liturghie, o lucrare de sinteză, o sinteză personală și formativă, în care tradiția timpurie a spiritualității ascetice a pustiei este filtrată și îmbogățită de spiritul înţelepciunii! «Scara Paradisului» sau «Scara» Sfântului Ioan Scărarul, căruia îi este dedicată această Duminică a patra din Post, este o scriere gândită în treizeci de capitole, fiecare capitol constituind un îndemn, un sfat, o încercare de ridicare din starea de păcat, o treaptă în urcuşul duhovnicesc, prin câştigarea unei virtuţi, prin săvârşirea binelui, o depărtare de patimi şi un pas mare spre desăvârşire. De aceea, ,,Rugăciunea, cum ne spune Sfântul Ioan Scărarul, se dovedeşte în ea însăşi un comerţ intim şi o unire a omului cu Dumnezeu. Dacă luăm în considerare eficacitatea ei, ea este suportul lumii, reconcilierea cu Dumnezeu, mama şi în acelaşi timp fiica lacrimilor, iertarea păcatelor, puntea pentru a traversa ispitele, rezistenţa împotriva supărărilor, învingătoarea războaielor (cu duhurile şi gândurile necurate), slujba îngerilor, hrana tuturor duhurilor, bucuria viitoare, acţiunea nelimitată, izvorul virtuţilor… hrana sufletului, lumina duhului, ruina disperării, alungarea tristeţii… descoperirea stării noastre prezente, anunţarea bunurilor viitoare. Rugăciunea este, pentru cel care o face cum trebuie, tribunalul, tronul pe care stă Domnul, aşteptând judecata viitoare”! Tot în această Duminica a 4-a din Post, vom auzi la Sfânta Liturghie relatarea unei minuni săvârşite de către Mântuitorul Hristos, prin vindecarea unui tânăr posedat de demon, un om aşadar a cărui voinţă era ţinută să se manifeste normal, adică era surd la cele care i se transmiteau ca fiind bune şi mut la cele care trebuia el să le spună, ca pornind din rărunchii sufletului său drept adevărate. Iar, un scurt dialog între părintele celui posedat şi Mântuitorul ne atrage atenţia asupra unor aspecte esenţiale, deoarece tatăl îndurerat, îl adusese la Apostoli pe fiul său, dar, acelaşi tată cade în genunchi la Mântuitorul, cu mai multă nădejde, zicând: «de poţi face ceva», adică, ştia că poate «ceva», însă nu ştia până unde merge această putere şi atunci cere: «ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi!». Iar Iisus i-a zis: ,,Dacă poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede”! Şi îndată, strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: «Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!» Iar Iisus, văzând că mulţimea dă năvală, a certat duhul cel necurat, zicându-i: ,,Duh mut şi surd, Eu îţi poruncesc: Ieşi din el şi să nu mai intri în el”! Şi, răcnind şi zguduindu-l cu putere, duhul a ieşit…iar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. În fine, în Sfânta Evanghelie după Matei se spune că Iisus S-a suit în munte, şi aşezându-Se, ucenicii Lui au venit la El. Şi deschizându-şi gura, îi învăţa zicând: ,,Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor! Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia! Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul! Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura! Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui! Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu! Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema! Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor! Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea! Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi”! În loc de concluzie, să spunem că Dumnezeu face totul cu Voia Lui sfântă, cu participarea efectivă şi conştientă a omului, această participare însemnând, mai întâi, actul credinţei adevărate!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
