În Duminica a 24-a după Rusalii; Ap. Efeseni 2, 14-22; al Sfântului: Efeseni 4, 7-13; Ev. Luca 8, 41-56 (Învierea fiicei lui Iair); a Sfântului: Matei 11, 27-30; glas 1, voscr.7, la Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie, textul Sfintei Evanghelii ne arată că mai-marele sinagogii din Capernaum, pe nume Iair, avea o fiică de doisprezece ani care se zbătea între viaţă şi moarte şi aceasta era singurul copil pe care îl avea. Deci, auzind el de Mântuitorul Iisus Hristos că a vindecat o mulţime de bolnavi, şi-a făcut loc printre cei care-L împresurau pe Domnul, a îngenuncheat la picioarele Lui, i-a spus durerea sa mare şi L-a rugat să meargă la casa lui pentru a o vindeca pe fiica sa grav bolnavă. Sfântul Evanghelist Luca ne relatează faptul că Iair avea, într-o oarecare măsură, credinţă în Hristos de la care cerea un fel tangibil de vindecare, iar Domnul a fost preamilostiv şi nu l-a lipsit pe îndureratul părinte de grabnicul Său ajutor, chiar dacă mai marele sinagogii dovedea o credinţă limitată! Pe drumul spre casa lui Iair, aflăm despre săvârşirea unei minuni asupra unei femei a cărei credinţă era mai mare decât a lui Iair, minune care l-a încredinţat pe acesta că Hristos vindecă în chip dumnezeiesc şi oricine ar avea o credinţă puternică şi s-ar apropia de Hristos Domnul, se tămăduieşte. Aşadar, înainte de a ajunge Iisus Hristos, Fiul Lui Dumnezeu şi El Însuşi Dumnezeu adevărat, la casa unde se afla fiica bolnavă a lui Iair, în faţa Lui a apărut o altă persoană suferindă şi întristată, o femeie bolnavă de doisprezece ani cu scurgere de sânge, care cheltuise toată averea sa cu medicii, dar nu s-a vindecat. 
Iar, această femeie s-a atins pe furiş de veşmântul Domnului cu inima smerită şi plină de credinţă. În momentul când s-a atins de Iisus Hristos, ea s-a vindecat şi atunci a zis Iisus: „Cine este cel ce s-a atins de Mine?ˮ. Dar toţi se întrebau nedumeriţi, iar, Sfântul Apostol Petru şi ceilalţi care erau cu El, au zis: «Învăţătorule, mulţimile Te îmbulzesc şi te strâmtorează şi Tu zici: Cine este cel ce s-a atins de Mine?», iar Iisus a adăugat: „S-a atins de Mine cineva. Căci am simţit o putere care a ieşit din Mineˮ, deşi era evident că Domnul ştia cu siguranţă, cine s-a atins de El, dar, o face, tocmai ca să arate credinţa femeii care s-a vindecat, ca să întărească pentru totdeauna credinţa în ea şi în ceilalţi, şi ca să vădească dumnezeiasca Lui putere tuturor celor care erau acolo de faţă, dar, şi nouă tuturor. Deci, atestând în faţa tuturor credinţa femeii care s-a vindecat, Domnul a vrut să întărească şi credinţa lui Iair şi să-i arate acestuia că nu e nevoie să-i ceară să meargă acasă la dânsul ca să-Şi pună mâna peste fiica sa, deoarece Domnul are putere să vindece în orice chip, nu numai prin punerea mâinilor. Femeia vindecată de scurgerea de sânge, văzând că a fost descoperită a început să tremure de ruşine, de sfială şi de emoţie, dar, pe când tremura pentru ceea ce îndrăznise, Mântuitorul Iisus Hristos a încurajat-o şi i-a zis: „Îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit. Mergi în pace!ˮ (Luca 8, 48). Prin urmare, nu i-a vorbit prin cuvintele: «îndrăzneşte, femeie», ci i-a zis «fiică», iar, atunci când Mântuitorul numeşte pe cineva «fiu» sau «fiică«», acest lucru înseamnă că El recunoaşte la persoana respectivă o credinţă foarte puternică şi de aceea, femeia vindecată este numită «fiică», după care Domnul Iisus îi spune: „Mergi în pace!ˮ. Dar, după ce Mântuitorul a vindecat femeia bolnavă, cineva din casa lui Iair a venit şi i-a spus acestuia: «A murit fiica ta! Nu mai supăra pe Învăţătorul!» (Luca 8, 49). La vestea morţii fiicei sale, Iair a fost copleşit de durere, dar, Domnul, intrând în casa mai marelui sinagogii, a lăsat să intre cu El, numai pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov şi pe tatăl copilei şi pe mamă! Intrând în casă, Domnul i-a văzut pe cei ce plângeau şi jeleau copila care murise şi toţi se tânguiau pentru ea, dar, Domnul le-a zis: „Nu plângeţi; n-a murit, ci doarme. Şi «râdeau» ştiind că a murit, însă, Iisus Domnul, apucând-o de mână, i-a strigat fetei: „Copilă, scoală-te!ˮ. Textul Sfintei Evanghelii menţionează faptul că în momentul acela: «duhul ei s-a întors şi a înviat îndată» (Luca 8, 55), iar, ca să confirme învierea fiicei lui Iair, Domnul a poruncit ca să i se dea fetei să mănânce, iar, părinţilor ei, uimiţi de această minune a învierii, le-a poruncit să nu spună nimănui ceea ce s-a întâmplat! Ca o concluzie a învăţăturilor acestei minuni, Domnul Iisus Hristos ar putea să spună că dacă El, Ziditorul Cerului şi al Pământului, a intrat în casa lui Iair, moartea acestei fetiţe nu este decât un somn, căci El este stăpânul vieţii şi al morţii şi, cu un singur cuvânt, o poate trezi ca să o ridice din moarte. Ca o concluzie de fond, în Sfânta Evanghelie există această frumoasă expresie: «Şi s-a întors duhul ei în ea şi s-a sculat copila», iar, atunci când sufletul omului se întoarce în trupul său, trupul recapătă viaţă, iar omul îşi regăseşte integritatea şi redevine trup şi suflet viu. Această minune este cu putinţă numai prin venirea Duhului Sfânt, pentru că el este învierea celor morţi, şi, din moment ce Domnul foloseşte termenul «duh» şi nu suflet, vorbim despre sufletul înduhovnicit prin prezenţa Duhului Sfânt, pentru că Dumnezeu este pe de-a-ntregul prezent în energiile Sale, care sunt o modalitate a Fiinţei dumnezeieşti, un act liber al proniei divine care mântuieşte numai prin Harul Său!
În ziua de sâmbătă, 26 octombrie, în ajunul Duminicii a 24-a după Rusalii, îl prăznuim pe Sf. Mare Mc. Dimitrie, Izvorâtorul de mir, care a trăit în cetatea Tesalonic la sfârşitul secolului al III-lea şi începutul celui de-al IV-lea, în timpul împăraţilor Diocleţian şi Maximian Galeriu (284-305), cunoscuţi pentru sângeroasele persecuţii împotriva creştinilor! S-a născut într-o familie aleasă, a unui mare dregător şi a primit o educaţie riguroasă bazată pe credinţa creştină, crescând în respect faţă de cele sfinte şi faţă de semeni, în iubirea învăţăturilor pe care Mântuitorul ne îndeamnă să le urmăm. A avut o ascensiune socială, ajungând o vestită căpetenie militară, numit general al armatelor Tesaliei și proconsul al Greciei! Dar, credinţa sa creştină avea să stârnească mânia împăratului, care, în momentul când a trecut prin Tesalonic, toate căpeteniile i s-au închinat şi i-au adus jertfă la templu, numai Dimitrie a refuzat acest lucru, ceea ce i-a adus întemniţarea. Împăratul a pus un soldat fioros pe nume Lie, un Goliat din Biblie, să omoare mulţi creştini, dar, unul dintre ei, pe nume Nestor, a mers la temniţa unde era închis Dimitrie, cerându-i să se roage pentru el, căci se va lupta cu fiorosul Lie. I-a cerut binecuvântarea celui ce pătimea pentru Hristos şi îl recunoştea că este un om al lui Dumnezeu. Maximian s-a înfuriat când a auzit că Dimitrie este cel ce l-a îndemnat pe Nestor şi l-a încurajat prin binecuvântarea sa, astfel că tânărului Nestor i s-a tăiat capul, iar Dimitrie a fost omorât, soldaţii străpungându-i corpul cu suliţele. Trupul fără viaţă al lui Dimitrie a fost luat şi îngropat cu multă cinste de către creştini, iar, cu trecerea vremii, din mormântul său au început să curgă picături de mir frumos mirositor, prin care s-au săvârşit multe minuni şi vindecări, iar, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie mai este cunoscut şi ca Izvorâtorul de Mir.
În Duminica a 24-a după Rusalii îl sărbătorim şi pe Sfântul Cuv. Dimitrie cel Nou (Basarabov), ocrotitor al Bucureștilor, canonizat în anul 1955 de către Biserica Ortodoxă Română. S-a născut în timpul împăraţilor româno-bulgari Petru şi Ioniţă Asan, sec. XII-XIII, într-un sat numit Basarabov, din Bulgaria, locuit de vlahi, pe valea râului Lom, din părinţi ortodocşi şi iubitori de Hristos. A fost păstor de vite în satul natal, apoi, iubind liniştea şi nevoinţa monahală, s-a călugărit la o mănăstire de lângă Basarabov. Dimitrie era foarte evlavios, trăia în rugăciune, iubind mai ales biserica, postul, tăcerea, smerenia şi viaţa pustnicească. În perioada călugăriei, îi întrecea pe toţi cu rugăciunea curată a inimii şi cu darul lacrimilor! Mânca foarte rar, dormea puţin, iar ca avere avea doar două haine vechi călugăreşti şi Psaltirea. S-a nevoit mulţi ani, într-o peşteră mică şi umedă de pe malul râului Lom, trăind în foame, lipsuri şi chin, iar, în momentul în care şi-a simţit sfârşitul, s-a retras între două pietre mari în apropierea râului, unde a rămas necunoscut. Câţiva ani mai târziu, un torent venit pe râu a dislocat cele două pietre, împreună cu moaştele întregi ale Sfântului Dimitrie cel Nou, care aveau să fie descoperite şi duse la biserica satului Basarabov. La aflarea minunilor săvârşite de moaştele Sfântului, domnii Ţării Româneşti doreau să-i aducă moaştele la Târgovişte, spre mângâierea credincioşilor, însă, în anii 1769-1774, în perioada războiului ruso-turc din Balcani (1769-1774), când generalul rus Petru Saltikov a luat sfintele moaşte pentru a le duce în Rusia, la stăruinţa lui Hagi Dimitrie, moaştele Sfântului au fost dăruite Ţării Româneşti, numai mâna dreaptă a Sfântului fiind trimisă de general la Lavra «Pecerska» de la Kiev. Moaştele au fost aduse cu mare cinste la Catedrala mitropolitană din Bucureşti, pe vremea Preasfinţitului Mitropolit Chir Grigorie, unde se află şi astăzi.
Profesor dr. Vasile GOGONEA
