În Duminica a 6-a după Rusalii (a Sf. Părinţi de la Sinodul al IV-lea Ecumenic); Ap. Romani 12, 6-14; al Sf. Părinţi: Tit. 3, 8-15; Ev. Matei 9, 1-8 (Vindecarea slăbănogului din Capernaum); a Sf. Părinţi: Ioan 17, 1-13 (Rugăciunea Lui Iisus); glas 5, voscr.6, la Sfânta şi Dumnezeisca Liturghie se va citi din Sfânta Evanghelie un text din care vom desluşi faptul că Mântuitorul Hristos, venind în lume, tămăduieşte cele mai grele suferinţe, pentru a ne arăta că numai drumul crucii duce la desăvârşirea cea de obşte şi la mântuirea fiecăruia dintre noi! De această dată, Domnul Hristos schimbă caracterul iniţial al suferinţei şi al durerii, dându-le un caracter de curăţire, de purificare şi desăvârşire morală (Ioan 5, 14; Petru 2, 21; II Corint. 6, 16), mai ales că odată cu venirea Mântuitorului Iisus Hristos pe pământ, dorinţele de veacuri ale strămoşilor capătă contur evident şi porunci împlinitoare! Astfel, slăbiciunile primesc întărire, cele neputincioase tămăduire, cele de lipsă împlinire, cele întunecate şi necunoscute capătă lumină şi durerea capătă vindecare! Desigur, că toate acestea sunt daruri pe care Dumnezeu le face zidirii Sale dumnezeieşti care este mai ales omul, pentru ca toate celelalte să devină daruri sfinte împărţite cu dragoste părintească tuturor, în diferite feluri chinzuite şi rânduite. Asemenea gânduri ne stăpânesc ascultând Sfânta Evanghelie a Duminicii acesteia, pentru a afla că Domnul Iisus Hristos părăsise ţinutul Gherghesenilor, după ce vindecase pe cei doi demonizaţi stăpâniţi de duhurile necurate, când urcă în corabie şi trece dincolo Marea Tiberiadei, în cetatea Sa, Capernaum. Iar, dacă până la Hristos, oamenii şi-L închipuiau pe Dumnezeu doar ca un stăpân Atotputernic şi sever, Creator de temut, de această dată, iată-L înfăţişându-Se în persoana lui Iisus Hristos ca un părinte bun, ca un eliberator de sub povara păcatului şi ca un mângâietor al celor asupriţi! De asemnea, ca un prieten al săracilor şi doctor al celor în suferinţă. E o dovadă certă că tot ceea ce primim de la Dumnezeu este un dar al bunătăţii Sale nemărginite, dar, pentru a ne învrednici de darul lui Dumnezeu, trebuie să ne ferim de păcat, căci, păcatul nu ne atinge numai sufleteşte, ci şi trupeşte, fiind cauza tuturor durerilor noastre din această lume. De bună seamă că sufleteşte, el deteriorează şi slăbeşte legătura dintre noi şi Dumnezeu şi întrerupe, în acest fel, grija pentru fiinţa noastră, iar, trupeşte, păcatul omenesc lasă urme în fiinţa noastră, pe care o strică şi o face să nu mai urmeze rânduielile ce-i vin de la Dumnezeu! De aceea, să fim buni, mai drepţi, mai credincioşi, trăind în permanentă comuniune cu Dumnezeu, Care este manifestarea bunătăţii Sale nemărginite, dar, pentru a ne învrednici de darul Său, trebuie să ne ferim de păcatul ce slăbănogeşte omul, sufleteşte şi trupeşte!
„Îndrăznește fiule! Iertate sunt păcatele tale!”
Aşadar, Evanghelia Duminicii a 6-a după Rusalii urmează, textual, duminicii anterioare, când Domnul a vindecat pe cei doi demonizați de pe malul celălalt al Mării Galileei, iar, acum, I Se pune înainte, spre vindecare, un slăbănog zăcând pe un pat. E posibil să fie vorba despre unul și același descris de Marcu (2, 1-12), care constituie personajul Duminicii a doua din Postul Mare, totodată corespunzând descrierii lui Luca (5, 17-26), deoarece, acești doi Evangheliști amintesc un amănunt important, care lipsește la Sfântul Matei, anume că bolnavul a fost adus de prietenii săi și coborât înaintea Domnului prin acoperișul demontat al casei, fiindcă mulțimea de oameni făcea imposibilă întâlnirea dorită! Desigur, lăsând deoparte modalitatea ingenioasă de a-l aduce pe cel suferind la Iisus, Matei rezumă întâmplarea la faptul esențial, anume, că slăbănogul a fost adus de mai mulți, fără să se menționeze de către cine anume, iar, văzând credința lor, deci, nu a slăbănogului, ci a celor care-l aduseseră, s-a adresat bolnavului și i-a spus: „Îndrăznește fiule! Iertate sunt păcatele tale!”. De bună seamă că slăbănogul nu e vindecat ca urmare a credinței proprii, ci a celorlalți, ca un argument edificator în favoarea practicii ortodoxe de a cere în rugăciune mijlocirea sfinților pentru ajutorul lui Dumnezeu. Dar, nu numai a sfinților, ci și rugăciunea comunității bisericești, în general, a credincioşilor care merg la biserică, pentru că în credința noastră dreptmăritoare, sfinții nu stau degeaba în Rai, contemplând pasivi, ci se află în continuare în comuniune cu întreaga Biserică, rugându-se cu noi și pentru noi, chiar mai mult decât au făcut-o în viața lor pământească şi poate cu mult mai mult decât ne rugăm noi pentru semenii noștri! Punctul central al Pericopei Evanghelice, însă, nu este vindecarea și nici mijlocirea ei de către prieteni, ci explicația Domnului cu privire la puterea Sa de a ierta păcatele oamenilor, mai ales că se deduce faptul că boala rezultată din păcate l-ar fi stăpânit pe cel tocmai vindecat din cauza acestor păcate, chiar dacă, acestea, fiind iertate, cel neputincios vedem că se ridică de pe targa sa și merge ca un om sănătos! În mentalitatea iudeilor, bolile și neputințele, ca înstăpâniri ale celui rău peste oameni, erau considerate nişte rezultate ale păcatelor! Putem deduce faptul că boala trupească și cea duhovnicească sunt văzute prin urmare nu ca două carențe distincte, fiind în legătură una cu cealaltă, iar vindecarea se face printr-un «medicament» cu efecte trupești și sufleteşti, pentru a ne detaşa de obiecțiunile cărturarilor şi fariseilor care Îl acuzau pe Hristos de hulire, fiindcă în opinia lor, numai Dumnezeu iartă păcatele! În ccle din urmă, Iisus Hristos le răspunde: „Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre?”, ceea ce înseamnă că acuzația, chiar dacă are baze scripturistice legale, totuși, nu se justifică. Pentru cărturari, ar fi o sfidare adusă Lui Dumnezeu această iertare venită printr-un «OM», însă, dacă prin iertare vine vindecarea, atunci, cei ce judecă pripit se plasează în afara înțelegerii corecte a Legii. Da, iertarea aparține lui Dumnezeu, dar dacă prin ea are loc mântuirea cuiva din neputința lui, atunci atitudinea corectă a martorilor întâmplării ar trebui mai degrabă să fie schimbarea perspectivei modului de a vedea lucrurile, de a servi operei vindecării, deoarece Dumnezeu este manifestarea bunătăţii Sale nemărginite, iar, pentru a ne învrednici de darul Său, trebuie să ne ferim de păcatul ce slăbănogeşte omul, sufleteşte şi trupeşte!
„Ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă?”.
Mai mult decât o concluzie firească, să menţionăm faptul că Domnul Iisus Hristos nu S-a rezumat nicidecum la întoarcerea vorbelor acuzatorilor, ci a continuat spunând: „Ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă?”, mai ales că această întrebare este menită să accentueze legătura dintre greșeală și slăbănogeală, amândouă fiind numai nişte devieri de la rânduiala firească a lucrurilor. De aici înțelegem și obiceiul duhovnicilor ortodocși de a asculta pe cel ce vine la spovedanie în timp ce stă în genunchi, iar, la sfârșitul mărturisirii, după rugăciunea de dezlegare, preotul îl invită pe cel iertat la modul practic de a se ridica și a merge din nou corect, nu doar în plan fizic, pe picioare, ci și duhovnicește, în plan moral! În final, Pericopa Evanghelică ne învaţă multe lucruri, iar, dimensiunea ei perenă rezidă, pe de o parte, că ni-L prezintă pe Mântuitorul Iisus Hristos ca fiind sensibil la suferință, iar, pe de altă parte, ne arată că uneori, durerea trupului vine ca o consecință a păcatului nostru şi că iubirea sinceră pentru aproapele, însoțită de rugăciune, Îl sensibilizează pe Dumnezeu. Căci, prin dragostea lor frăţească, prietenii slăbănogului sunt cei care-și dăruiesc o zi de muncă și fac un efort deosebit pentru a-l strecura prin acoperişul casei, în fața Vindecătorului, trecând printr-o mulțime care, de bună seamă, a bombănit când s-a văzut deranjată, însă, dacă ei nu ar fi făcut aceasta, slăbănogul ar fi rămas tot pe pat, târându-și pe mai departe bruma de suflet ce-i rămăsese! Pericopa ne mai aminteşte şi despre ipostaza cărturarilor, una în care nu ne-ar plăcea să fim niciunul dintre noi, dar în care, poate că involuntar, ne regăsim câteodată! O facem de fiecare dată când considerăm că Dumnezeu nu ne îndeplineşte dorinţa şi Îl tragem la răspundere pe Stăpânul nostru al tuturor, pentru atitudinile Lui în raport cu aproapele. Ca să finalizăm ideea, vedem că este o adevărată opoziţie între atitudinea prietenilor care-l aduc pe targă pe slăbănog și cea a cărturarilor care se cramponează în prejudecăţi, de aceea, să nu percepem greşit minunile Stăpânului nostru, ci, dimpotrivă, să căutăm ca fiecare clipă de prezenţă a Lui Dumnezeu s-o transformăm într-un prilej de încredere şi de iubire, fiindcă Dumnezeu este manifestarea bunătăţii Sale nemărginite, dar, pentru a ne învrednici de darul Său, trebuie să ne ferim de păcatul ce slăbănogeşte omul, sufleteşte şi trupeşte!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
P.S. În ziua de 16 iulie 2023, în Duminica a 6-a după Rusalii, Înaltpreasfinţitul Părinte, Acad. dr. IRINEU, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, oficiază Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie la slujba de resfinţire a Bisericii cu Hramul «Sf. Ier. Nicolae», cu preot paroh, Preacucernicul Părinte Vasile Munteanu, din Parohia Lupeşti, filia Bumbeşti-Deal, comuna Bumbeşti Piţic, Gorj
