În Duminica a 5-a după Paşti (a Samarinencei); Ap. Fapte 11, 19-30; Ev. Ioan 4, 5-42; glas 4, voscr.7, în cadrul Sfintei Liturghii oficiate în Biserica Ortodoxă Română, textul Sfintei Evanghelii ne vorbeşte despre întâlnirea lui Iisus Hristos cu Femeia Samarineancă la fântâna lui Iacov, acolo unde Mântuitorul Hristos îi cere acesteia să bea, ca să o pregătească pentru «apa vie» şi astfel, intră în dialog cu ea, chiar dacă iudeii şi samarinenii nu se înţelegeau între ei şi nu-şi vorbeau unii cu alţii! Dar, Iisus nu era un simplu om şi de aceea, El nu ocoleşte ţinutul samarinenilor şi acceptă să intre în dialog cu ei, pentru că ar dori ca toţi oamenii să se mântuiască. Femeia Samarineancă este cunoscută sub numele de Sfânta Muceniţă Fotini, un nume care înseamnă «cea luminată», primind acest supranume, pentru că după momentul în care s-a întâlnit cu Mântuitorul Hristos – «Lumina lumii», Cel Care a vestit lumina Evangheliei la multe neamuri! Ni se mai spune că numele grecesc Fotini are corespondent în mai multe limbi: slavona (Svetlana), latina (Lucia), franceza (Clair), spaniola (Clara), româna (Luminiţa). De altfel, Fântâna lui Iacob e granița dintre iudei și samarineni, la fel cum fântână este și Biserica ce stă la granița dintre această lume trecătoare şi imperfectă și lumea cea veșnică în care Dumnezeu este însetat de dorința mântuirii omului, iar, pentru a ne pune în legătură cu apa vieţii, Atotputernicul Însuşi este darul în care se află chipul şi asemănarea Lui!
,,Dă-mi să beau”!
Aşadar, Sfânta Evanghelie de la Ioan, prezintă un text care înfăţişează convorbirea Mântuitorului cu o femeie samarineancă, la fântâna lui Iacob, de lângă Sichem, în Samaria, unde a poposit Domnul în trecere spre Galileea, iar, în cursul discuţiei, Mântuitorul rosteşte, printre altele, unul dintre adevărurile de temelie ale creştinismului nostru: „Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie ca-n duh şi-n adevăr să I se închine” (Ioan 4,24). În acest fel, putem înţelege că Dumnezeu este duh, adică fiinţă spirituală şi nematerială, iar, mai apoi, că închinarea, cinstirea sau adorarea pe care I-o aducem, trebuie să fie potrivită cu Fiinţa Sa, adică să aibă tot un caracter spiritual. Pe aceste două adevăruri de temelie se sprijină şi cultul creştin, adică, toate slujbele şi rânduielile sfinte prin care Biserica Îl cinsteşte pe Dumnezeu şi prin care ea împărtăşeşte credincioşilor săi binecuvântarea, ajutorul şi harul lui Dumnezeu. Deci, Evanghelistul ne oferă o serie de aspecte care ne ajută să înţelegem şi modul în care s-a petrecut întâlnirea lui Iisus cu Samarineanca. Ni se spune că Domnul Iisus ajunge într-un un oraş pe numele Sihar, în zona Samariei, pe la vremea amiezii, în plină arşiţă! Deci, obosit fiind, S-a aşezat lângă o fântână şi a rămas singur, în timp ce ucenicii plecaseră în oraş după mâncare. În acest fel, Evanghelistul doreşte să ne arate că, la fel ca şi noi, şi Iisus a experimentat singurătatea, oboseala, setea, iar, la un moment dat, o femeie se apropie de fântână, îndurând căldura insuportabilă, având cu ea şi găleata cu care să scoată apă. Aşa cum am precizat, cunoaştem numele acestei femei şi mai ştim că este o samarineancă păcătoasă, ca dovadă că această femeie este imaginea elocventă, simbolul naturii umane, a omului păcătos şi sclav al slăbiciunilor sale! Deci, întâlnind-o la fântână Iisus i se adresează femeii: ,,Dă-mi să beau”, dar, Lui Iisus, nu îi este sete de apa trecătoare, ci de sufletul şi de iubirea omului, ca o dovadă că setea lui Iisus este o aluzie, o invitaţie pe care o adresează oamenilor pentru ca să-L asculte şi să-L urmeze mereu. În acest sens, Domnul îi spune femeii că poate să-i dea ceva mai bun decât apa, adică, ,,darul lui Dumnezeu”, singura apă care o poate sătura în veci, pentru că îi dăruieşte viaţa veşnică (v.14). De fapt, «apa vie» este Sfânta Scriptură, cea care în momentul când este primită de oameni în inimi, poate să-i transforme, să-i înnoiască, să le comunice viaţa cea dumnezeiască! În fine, putem înţelege mirarea femeii, atunci când Iisus, un iudeu, aşa cum credea ea, îi cere apă, ei, o samarineancă. Totodată, Femeia Samarineancă înţelesese că Iisus nu dispunea de o găleată şi de aceea îi răspunde ironic! Poate că ea profită de ocazie să sfideze un iudeu, dar, Iisus continuă pe un ton serios, propunându-i să ceară «apa vie», după care femeia mirată, observă că Iisus, neavând găleată, nu i-ar putea oferi «apa vie» promisă! Însă, Domnul Hristos îi răspunde din nou cu toată seriozitatea, clarificând ceea ce înseamnă «apa vie», prin faptul că: ,,Cine va bea această apă pe care Eu o dau, nu va mai înseta în veci”! În loc de concluzie, «apa vie» este iubirea şi toţi suntem însetaţi de iubire, de atenţia, aprecierea, mângâierea şi gingăşia celorlalţi faţă de noi, iar, inima oricărei persoane, chiar şi a vârstnicului, nu se satură de iubire niciodată, fiindcă, mereu mereu aşteaptă un cuvânt de încurajare, iar Iisus cunoaşte setea de iubire a omului, pentru că Dumnezeu îi este sete de iubire, dar în mod cu totul deosebit, Dumnezeu este însetat de dorința mântuirii omului, iar, pentru a ne pune în legătură cu apa vieţii, Atotputernicul Însuşi este darul în care se află chipul şi asemănarea Lui!
,,Cine va bea această apă pe care Eu o dau, nu va mai înseta în veci”!
Evanghelia Duminicii a 5-a după Paşti, ne cheamă să dorim această «apă vie», care ne astâmpără setea cu iubire veşnică! Deci, Samarineanca venise la fântână ca să-şi astâmpere setea trupească, ignorând că setea reală a omului este cea sufletească, setea de iubire, de iertare, de comuniune cu Dumnezeu, mai ales că ea zilnic bea apă din fântână, dar nu reuşea să-şi astâmpere setea sufletească! Când Iisus Hristos este întrebat, unde e mai bine să ne rugăm, atunci îi răspunde şi ne răspunde, că în templul propriu al sufletului, numai acolo omul poate să-L întâlnească pe Dumnezeu! Deci, Samarineanca Îl întreabă pe Domnul: «Unde trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu: aici sau la Ierusalim?», iar, ca dovadă că întrebare sa este delicată şi chiar complicată, ea, ca o păcătoasă, nu putea să intre în Templul din Ierusalim, dar, Iisus îi răspunde: nu, învăţându-o că «inima sa» este adevăratul templu şi că duhul său îi permite să ia parte la mărirea lui Dumnezeu şi în templul propriu poate să-L întâlnească pe Dumnezeu! Putem să mai înţelegem că întâlnirea Samarinencei cu Iisus reprezintă pentru femeie, întâlnirea cu propriul adevăr de a-L întâlni pe Domnul, înseamnă a privi în faţă realitatea, chiar dacă nu ne place această realitate a lumii în care trăim! La un moment dat, Samarineanca trebuie să recunoască faptul că a avut cinci bărbaţi, iar cel pe care îl are acum este al şaselea, dar, totuşi nu a găsit fericirea! Este neplăcut să accepţi un asemenea adevăr, să constaţi că ţi-ai risipit viaţa alergând după plăcerile trecătoare ale lumii păcătoase, dar, aceasta este realitatea! A-L întâlni pe Iisus Hristos este imaginea ta ca om, cu momentul care îţi arată ceea ce tu eşti în mod real. Domnul este cel care te cunoaşte întrutotul şi chiar dacă tu îi ascunzi ceva, El îţi aşterne în faţa ochilor toată realitatea vieţii tale! Înaintea lui Iisus nu se poate minţi sau să ne minţim pe noi înşine! Cine refuză să se vadă pe sine, aşa cum este în realitate, cu limitele proprii, acela refuză să se întâlnească cu Dumnezeu, care este Duh şi Adevăr! De fapt, pare mai uşor să vorbeşti despre Dumnezeu, despre rugăciune sau să te întrebi, care este religia adevărată, decât să vorbeşti deschis şi sincer despre tine şi despre ceea ce eşti în adevărul vieţii tale! Dacă ar fi să concluzionăm, constatăm că Iisus Domnul i-a dezvăluit Femeii Samarinence unele adevăruri, care până în acel moment, nu le descoperise nici măcar ucenicilor Săi! Pericopa Evanghelică ne arată cu pregnanţă că Dumnezeu este Duh, Care trebuie adorat, nu într-un loc special, ci în interiorul nostru, mereu în Adevăr! Domnul Iisus Hristos ne dăruieşte tuturor «apa vie» a credinţei şi a iubirii fără margini faţă de oameni, iar, cel care primeşte aceste daruri, va moşteni viaţa veşnică. Iată, rolul Bisericii, deoarece Samarineanca devine convingătoare şi ea s-a lăsat condusă de El, ceea ce înseamnă că Domnul ne învaţă că numai iubindu-i pe semeni, îi putem conduce la întâlnirea cu Adevărul, Calea şi Viaţa, fiindcă Dumnezeu este însetat de dorința mântuirii omului, iar, pentru a ne pune în legătură cu apa vieţii, Atotputernicul Însuşi este darul în care se află chipul şi asemănarea Lui!
HRISTOS A ÎNVIAT! ADEVĂRAT A ÎNVIAT!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
