Sfântul Cuv. Visarion s-a născut și a crescut în Egipt, unde, din tinerețe L-a iubit pe Hristos și a răsărit în inima lui lumina darului lui Dumnezeu. S-a păzit curat de toată întinăciunea păcatului, nepătându-și haina cea duhovnicească, pe care a luat-o de la Sfântul Botez, iar, cercetând sfintele locuri de la Ierusalim, a văzut pe Cuviosul Gherasim, care-și petrecea viața în pustiul Iordanului și căruia îi slujea un leu. Văzând și pe mulți alți părinți care viețuiau acolo prin felurite locuri și care străluceau în fapte bune și, vorbind cu dânșii, a câștigat mult folos sufletului său. Împărțindu-și săracilor și mănăstirilor averea rămasă de la părinți, s-a lepădat de lume și s-a făcut monah, ducându-se într-un loc pustiu unde petrecea în liniște cu nevoințe pustnicești, deoarece postirea lui era fără de măsură, pentru că uneori nu mânca toată săptămâna, iar alteori petrecea fără de hrană și fără de băutură patruzeci de zile. Într-una din zile, stând în mijlocul unor mărăcini și având mâinile, ochii și mintea îndreptate către cer, neclintit ca un stâlp, nici mișcându-se câtuși de puțin cu trupul din locul acela, nici gustând ceva în acele zile, nici grăind ceva către cineva, nici dormitând, nici slăbind din neputința cea firească și nici aplecându-și mintea sa spre cele pământești, ci fiind cu totul întraripat de dragostea lui Dumnezeu. Cuviosul Visarion a îndulcit amărăciunea apei de mare, prin rugăciune și prin însemnarea sfintei cruci, ca să adape pe ucenicul lui cel slăbit de sete, căci, umblând el cu ucenicul în pustie pe marginea mării, acesta a însetat de osteneala drumului și de zăduful zilei și zicea către sfântul: „Părinte, îmi este tare sete”, iar, cuviosul, făcând rugăciune și însemnând marea cu semnul Sfintei Cruci, a zis: „În numele Domnului, ia apă și bea”, iar, ucenicul luând apă din mare cu vasul ce-l purta, a văzut că apa este dulce la gust și rece, ca și cum ar fi curs dintr-un izvor viu. Mergând el cu ucenicul la un stareț, se apropia soarele spre apus și calea era încă depărtată; deci Sfântul Visarion s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Rogu-mă Ție, Doamne, poruncește ca să stea soarele până ce voi merge la robul tău”, şi așa s-a făcut, că n-a apus soarele până ce a sosit cuviosul la acel stareț.
Cuviosul Visarion a fost asemenea și cu Sfântul Proroc Ilie, pentru că în vreme de secetă, ploaie îndestulată a pogorât din cer pe pământ; și aceasta nu s-a făcut o dată sau de două ori, ci de mai multe ori.
Petrecând Cuviosul Visarion oarecând în Schit, a fost adus la biserică un om îndrăcit și se făceau rugăciuni pentru el în biserică pentru ca să se izbăvească de duhul cel necurat, dar nu ieșea dracul din el, căci era cumplit foarte. Atunci clericii au zis între ei: „Ce să facem cu îndrăcitul acesta?”. Și unii au zis: „Nimeni nu poate să-l izgonească pe dracul acesta, decât numai avva Visarion; și de-l vom ruga pe el pentru aceasta, apoi nici în biserică nu va voi să vină. Deci să facem așa: El vine de dimineață în biserică mai înainte decât toți, iar noi, apucând înainte de venirea lui, să punem pe omul cel îndrăcit în locul lui și să-i zicem starețului: «Părinte, deșteaptă pe cel ce doarme!»”. Și intrând Cuviosul Visarion în biserică, după obiceiul său, a văzut pe acel om șezând în locul lui. Atunci el a stat aproape de cel îndrăcit și nu voia să-l gonească din locul lui pe cel ce ședea. Iar după ce s-a început pravila bisericii, clericii au zis către stareț: „Părinte, deșteaptă pe cel ce doarme”, iar, părintele apropiindu-se de acel om, l-a clătinat, zicându-i: „Scoală-te și te du de aici!”. Și îndată dracul a ieșit din om, gonit prin cuvântul sfântului. Și sculându-se omul, a început a mulțumi lui Dumnezeu, că s-a izbăvit de îndrăcire și s-a făcut sănătos din acel ceas. În acest fel au pornit clericii pe Sfântul Visarion spre acea facere de minuni, ca să izgonească pe diavol, pentru că acest cuvios părinte nu voia să facă minuni la arătare, ca să nu fie slăvit de oameni, și fugea de laudele oamenilor, fiind smerit și socotindu-se pe sine păcătos. El sfătuia pe ucenicii săi să fie treji, ca fără dormitare să se păzească pe sine totdeauna de cursele vrăjmașului, și le zicea: „Se cade monahului să fie tot ochi ca și Heruvimii și Serafimii! Şi, când cineva petrece în pace neavând războaie, atunci mai mult să se păzească și să se smerească în fața lui Dumnezeu, ca nu cumva, părându-i-se că stă, să cadă mai cumplit, căci pentru prea marea încredere în sine, mulți s-au dat la război! Și de multe ori, pentru neputința noastră, Dumnezeu nu lasă să vină asupra noastră războaie, ca să nu pierim desăvârșit”! Viața acestui sfânt părinte era asemenea păsărilor cerului, pentru că nimic nu a câștigat din cele pământești! Totdeauna îi ieșeau pâraie de lacrimi din ochi și scotea dese suspine din adâncul inimii, iar, toate zilele vieții lui și le-a petrecut plângând și tânguindu-se, dar, ajungând la adânci bătrâneți, s-a mutat la viața cea neîmbătrânită și a trecut de la plângere la bucuria cea veșnică, în ceata de sfinţi a Domnului nostru Iisus Hristos!
Preot Costinel GAVRILĂ, Parohia Răşina II Vârfu Viii, ŢICLENI, Gorj
