Motto: ,,O masă, un scaun, un vas cu fructe și o vioară. De ce altceva mai are nevoie un om ca să fie fericit?”
Albert Einstein
O cunoștea. Crescuse cu ea aproape. Era a Bunicului și făcea parte și din el, nu numai din viața lui… Pentru Vlăduț, Bunicul și Vioara se împleteau ca o cosiță sub degete subțiri de codană… Tăcută în solemnitatea ei, Măiastra prindea glas sub degetele fermecate ale Bunicului Vlad… O atingere abia, a arcușului pe strune, dublată de dansul fiecărui deget, mai sus și mai jos… și sunetele se iveau, ciripind, picurând, suave sau furtunoase; cadențate ca-n ritm de vals… tropăind o neobosită sârbă… Vioara șoptea, râdea sau plângea, strigându-și fericirea sau dimpotrivă – amarul… părea că, instrumentul din lemn înaripat de mâna omului, cu degete vibrânde, devenea o pasăre care se avânta pe culmile sunetelor având ca busolă sufletul…
Vlăduț își dorea – să știe și el a trăi și a glăsui prin muzică – la fel ca Bunicul… Cu toate acestea, Măiastra, nu o atinsese vreodată…
….
Anunțul sec, primit de tatăl său, dis-de dimineață, căzuse cu violența unei lopeți cu pământ peste un lujer plăpând de floare: Bunicul nu mai era!… Măiastra își frânsese aripile! Îl privi pe tatăl său printr-o pânză de lacrimi… Plecară către casa Bunicului Vlad, cu sufletul mut… Ajunși, aflară ca Bunicul îl avusese în gând pe Vlăduț tot timpul… Le lăsase tot ce avea, iar lui Vlăduț – mai mult de atât – îi lăsase sufletul său: îi lăsase VIOARA!
….
În camera Bunicului Vlad se înstăpânise liniștea… În cutia ei, pe patul verde de catifea, Măiastra DORMEA sau POATE DOAR AȘTEPTA… Vlăduț, o săltă – cu băgare de seamă… ciupi corzile ușurel… acestea răspunseră – chicotind metalic… Încercă a purta arcușul peste ele, așa cum îl văzuse pe Bunic… sunetul ieși – poticnit, stins, străin… ,,Ajuta-mă, Bunicule !”…șopti, strângând în colțul ochiului o lacrimă, ce se încăpățâna să curgă…
…..
….. ,,Domnule, eu vă înțeleg, dar e târziu! Copilul are deja 9 ani… nu mai are când recupera… noi primim elevi de la clasa I” ridică glasul, supărată profesoara de vioară… ,,Și totuși”, insistă tatăl… ,,Tata i-a lăsat vioara sa… a fost ultima lui dorință ca Vlădut să învețe să cânte la vioară”… ,,Știți, tata era…” …Profesoara oftă: ,,Știu… L-am cunoscut pe maestru… Dacă ziceți că e în stare, eu nu mă opun… începem cu abc-ul… și timpul ne va demonstra dacă a fost, sau nu, o decizie înțeleaptă”…
Și Timpul trecea… Cu repeziciune, în favoarea lui Vlăduț… Acesta se împărțea între școală, teme și vioară… Exersa – ore în șir, încă odată, și încă odată, până la redarea corectă a notelor partiturii, transformate în sunete… Rezultatele nu se lăsară așteptate… Profesoara avea numai cuvinte de laudă …Vioara Bunicului Vlad îl AȘTEPTA, de-acum, în cameră, pe catifeaua cea verde a cutiei… era 4/4 – încă prea mare pentru el… exersa pe o vioară potrivită vârstei, cu gândul la Măiastra…
Optară pentru un liceu de muzică… Apoi Conservatorul… Și veni timpul… ca Măiastra SĂ CÂNTE CU EL ȘI PENTRU EL….
Prima apariție în public… el și Măiastra în fața Lumii…. Știa ce însemnă să cânți cu sufletul… Acum îl înțelegea pe Bunicul Vlad… SIMȚEA muzica… și totuși, undeva acolo, adânc, erau îngropate și câteva neliniști… ,,Oare, va avea trac?“
Îl anunțară că urmează… Deschise cu mișcări elegante cutia… luă vioara… verifică acordajul… mai împrospătă – cu sacâz – firele arcușului…
Faldurile cortinei se traseră… Lumina îl inundă: ochii reflectoarelor și ai publicului ațintiți asupră-le… Așteptau…
Potrivi Măiastra sub bărbie… Mâna sa stângă, deveni aripă pentru zborul ce avea să urmeze… Trecu cu o mișcare amplă, arcușul pe strune… O cascadă sonoră … După primul minut, se pierdu printre sunete… Sufletul lui valsa… Nu mai exista timp sau spațiu! Doar muzică!… Atât de multă bucurie!… Ropotele de aplauze îl aduseră în lumea reală… Care se ridicase în picioare!…. Zâmbi …și se înclină!
Bunicul si Măiastra îi modelaseră viața… RESPIRA MUZICĂ… SUFLETUL LUI ERA MUZICĂ! Ani de-a rândul, Măiastra își făcu auzit trilul de privighetoare pe marile scene: Vlăduț urmase, firesc, calea Bunicului Vlad… Într-o dimineață de Duminică, cu soare poleind pe gene, întârziat în lumea viselor, auzi, ușoare, șoaptele Măiastrei… Se ridică din pat și se îndreptă spre camera Bunicului, devenită camera de muzică… Cu ochii închiși, Oltea – fetița lui de 6 ani, ciupea, timid, corzile viorii… La zgomotul ușii deschizându-se, făcu ochii mari și îngăimă rușinată: ,,Te-am trezit tăticule? Îmi pare rău, vorbeam cu Măiastra….” Vlăduț o strânse în brațe, zâmbind unei amintiri: tot astfel vorbise și el, cu mulți ani în urmă și Măiastra îi răspunsese liniștindu-i sufletul… Oltea fu înscrisă la cursul de vioară și Măiastra îi călăuzi și ei pașii în lumea minunată a muzicii… Duminică de Duminică – înainte de prânz – trilurile cristaline ale celor două viori și stropii muzicali picurați de pianul la care cânta mama, se îngânau cu ciripitul voios al păsărilor pripășite prin copacii din apropiere… Din tabloul mare așezat – deasupra pianului, Bunicul Vlad zâmbea, parcă ascultând…
Doina Pînișoară Dafincescu
