Viața ca o poveste – Împlinire

1340

Noapte… liniște… penelul – prelungire firească a degetelor, izvodea minuni pe pânză… fantasmele pe care cu sufletul le vedea aievea, prindeau viață… Mai adăuga o pată de roșu vermillion… Ochii grei de nesomn, priviră satisfăcuți… Era – aproape bine: pădurea, la ceas de apus, în ruginiu de toamnă, foșnea… pictura părea desprinsă din natură !
Era însă foarte târziu: prea târziu în noapte pentru a mai zăbovi treaz, și prea târziu pentru a mai spune părinților că ,,a picta” era prezentul și viitorul Vieții însăși… așa cum o înțelegea el! Oftă… Mama visa să aibă un medic în familie iar tatăl, nu se opusese. Nici el, Mircea, nu spusese nimic. Poate pentru că nu fusese întrebat? Era în ultimul an de liceu. ,,An de foc” așa cum îi plăcea mamei să spună. Era un elev sârguincios, dovadă fiind notele… În catalog abundau cele de 10, la toate materiile… abia avea doi de nouă… Motiv de mândrie și visuri pentru părinți! El își făcea doar datoria; asta nu însemnă că-i displăcea materia predată! Fire curioasă, își dorea să știe: noul fusese mereu pentru el o provocare! Însă, cu sufletul său, lucrurile stăteau un pic diferit… sufletul său simțea că doar arta îl împlinea… tot ceea ce ținea de artă… pictura în special! Urmă, fără crâcnire, orele de pregătire extrașcolară la materiile necesare pentru admiterea la facultatea de medicină. Ziua, timpul nu-i aparținea… Noaptea însă… era scurtată orar; orele furate somnului erau dedicate bucuriei sale – pictura! Din familie, singură bunica știa adevărul… Ea îi și cumpărase cele necesare; doar ei îi arătase progresele făcute… Și, chiar dacă ea insistase să le spună părinților adevărul o rugase să nu o facă: îi iubea prea mult pentru a-i dezamăgi! …Veni și ziua examenului… fără emoții… În scurt timp, afisajul îi arătă că se număra printre primii admiși la facultatea de medicină generală din orașul B. Părinții erau în culmea fericirii! El, se bucură de bucuria lor… atât!
…….
Radu, noul său coleg de cameră, băiat vesel, cu sufletul mare și mereu pus pe glume, îl surprinse într-una din zile, pictând… ,,Hai afară! E un soare orbitor! Ce tot faci acolo? Să nu-mi spui că te-ai apucat deja de tocit!” îl tachină acesta într-o după-amiază. Mircea nu-i răspunse… mâna sa transpunea pe pânză soarele din sufletul său…
Radu se apropie și rămase tăcut în contemplare… ,,Mă, tu știi că ai talent? Mare!… Ce cauți, de fapt, tu, la medicină? Pictore!”… ,,Mai ai?”… Și Mircea îi arătă, învins, mapa cu desene… ,,Sunt grozave! Și dacă-mi plac mie, ăla profan, îți dai seama ce aprecieri vei avea de la cei care chiar se pricep! Am o idee… Unchiul meu Paul, se ocupă cu expoziții, galerii de artă… ce-ar fi să îl sun să vină să-ți vadă operele? Așa măcar știi cum stai!” Și până să apuce Mircea să refuze, Radu cel iute, conversă lejer cu unchiul său… Mircea auzi ca prin ceață: ,,E un talent unchiule, îți spun eu! Vino numai să vezi…” Mircea se simțea încurcat; era mai degrabă un timid… însă unul perfecționist! Într-adevăr pictura era încrustată adânc în sufletul său, însă desenele făcute erau privite cu suficiență chiar de el… Știa că se putea mai bine! Dacă unchiul Paul le va găsi stângace? Teama i se strecură în suflet; și-ar fi dorit ca totul să fi rămas, ascuns, ca până acum… Însă nu mai putea da înapoi… zarurile fuseseră aruncate! Sosit, Paul îi dădu dreptate nepotului… Intuise bine: picturile, deși dovedeau stângăciile inerente începutului și lipsei de studiu în domeniu, mușteau de originalitate! Era nu numai talent, era mai mult de atât! Potențialul era uriaș!
Lui Mircea îi fu oferit un sfat nesperat: ,,Dacă vrei și dacă știi că îți ajunge timpul, Facultatea de arte plastice, te așteaptă… ar fi păcat să nu-ți urmezi datul”… ,,E o comoară acolo -” și unchiul Paul arătă mai întâi spre inimă și apoi spre mâna lui Mircea – ,,și acea comoară trebuie să nu rămână îngropată, înțelegi? Ești dator ție, în primul rând, să o scoți la suprafață…
…Doi ani mai târziu, părinții și bunica lui Mircea, invitați speciali, pășeau – cu emoție – pragul unei galerii de artă… Li se spusese doar că vor petrece un sfârșit de săptămână de vis, alături de cel care nu putea veni acasă, fiind prins într-un proiect… Întâmpinați de unchiul Paul și de Mircea, au fost conduși, în tăcere, către tablourile expuse…Bunica începu să plângă, în timp ce tatăl și mama descifrau, complet uluiți, numele pictorului…
…….
Ani după, medicul primar Mircea T. intra pe porțile spitalului, cu zâmbetul pe buze, așa cum o făcea mereu… Cu toții, angajați și pacienți îl salutau întorcându-i zâmbetul…
Cine nu-l cunoștea pe domnul doctor? Era respectat și iubit… Un om cu o inimă de aur… și un penel așijderea… Medicul se împletea perfect cu artistul: primul se adresa trupului, celălalt sufletului…Comoara fusese dezăgăzuită… și curgea, mereu, pentru ei toți…
Uneori viața nu ne oferă ceea ce ne dorim, ci doar ceea ce ne este necesar. Pentru a obține echilibrul, condiție sine qua non a unei vieți armonioase, trebuie să găsim o soluție, ca satisfacția unei existențe bine ancorate în cotidian – devenită rutinieră, să fie completată, firesc, cu cea a transpunerii în plan real a ceea ce ne dorim, chiar dacă transpunerea nu va îmbrăca, poate, superlativul. Aceasta este împlinirea!
Doina Pînișoară Dafincescu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here