,,Silvia, unde ești? Haide, plecăm…”
Silvia răspunse chemării părintești. Mașina porni în trombă, către satul bunicilor, leagăn al bucuriei și copilăriei ei… De copiliță, Silviei îi plăcuse a cânta: ,,O moștenește pe bunică-sa!” spunea mândru, ca un păun, oricui voia să audă, bunicul Ioan! Avea dreptate. Întru totul. Silvia moștenise talentul și vocea, puternică, de alto a bunicii, însă nu se oprise la atât: ai bunicii erau și ochii albaștri, acel albastru de cer senin fără fir de nor, și vorba blândă, și râsul cristalin… La insistențele bunicii Maria, părinții o duseseră la cursuri de canto popular. Învățase să-și dozeze efortul și amplitudinea, să-și dezvolte vocea prin exerciții vocale și fizice. Putea cânta susurat aidoma vântului prin frunziș, strident ca greierii în nopțile de vară, sau cu tăria furtunilor. Muzica populară era tot ceea ce avea mai drag! Evoluase mult… Anii de muncă, vocalizele, tehnica interpretării, melismele, îmbunătățirea repertoriului cu piese, care necesitau o tot mai mare virtuozitate, îi oferiseră o deschidere, la început nebănuită: participarea la concursuri… Urma unul dintre cele mai importante… iar Silvia, se hotărâse, să participe și să-l câștige purtând ia și catrințele bunicii, care, se înălțase la Ceruri nemai apucând să-și vadă visul aievea… Ajunși, au fost primiți cu emoție și surpriză de bunicul Ioan… ,,Și vrei să cânți îmbrăcată în costumul popular al bunicii? Draga bunicului, dragă… dacă ar mai fi trăit Maria, cât s-ar fi bucurat!”…
Bunicul Ioan, întră în camera de la etaj, înaintea Silviei și deschise larg ușile șifonierului… ,,Uite-aici sunt toate: ia, poalele, catrințele, brâul, traista, bundița, opincile… totul…” Le-am păstrat, pentru tine…Mă gândeam că într-o zi le vei vrea, însă nu mi-am imaginat că te vor însoți la concurs… ,,Te las aici o clipă… merg să văd de câteva ouă, brânză, niște roșii din grădină, să încropesc de-ale gurii, că m-ați luat pe nepregătite, și nu am nimic gătit în casă”. Zicând acestea, ieși, cu pas șovăielnic, lăsând-o pe Silvia față-n față cu trecutul și amintirile… Adolescenta, luă cu mâini tremurătoare teancul de veșminte și îl așeză pe pat…Pe când dezmierda cu palma, fiecare articol, un săculeț din pânză albă, cu băieri înnodate apăru… Îl deschise și în el, alături de o crenguță uscată de busuioc se găsea un obiect de podoabă: un inel mic, cu verigă fină și subțire din argint, care purta povara unei pietre albastre. Și-l petrecu pe deget, și parcă era de-acolo… Rămase mută în contemplare…
,,L-ai găsit?”se auzi de lângă ea vocea bunicului… ,,Credeam că l-am pierdut… L-am luat demult, pe când eram tânăr, și m-a ținut mulți bani, strânși cu greu… Ea, l-a purtat rar, doar în sărbători… Acum a ajuns la tine… poate că nu degeaba semeni cu ea așa de mult! Ia-l draga bunicului… al tău să fie!”……
Peste câteva săptămâni, avu loc concursul… Undeva, într-un sat, unde adasta copilăria, un bunic, cu lacrimi pe obraz, privea, la televizor, cum iubita sa nepoată – Silvia – îmbrăcată în port popular vechi de mai mult de 100 de ani, cânta … În vocea ei se împleteau susurul pâraielor, șoaptele vântului, bucuria horelor, rotite în cald soare de duminică… zâmbetul tânăr cu blândețea înțelepțită de vârstă…Câștigă. După ce ecourile concursului se stinseră, pe drumul către casă, Silvia privi inelul bunicii, care nu-i părăsise degetul de când îi fusese dăruit… Ar fi putut jura că preț de o clipă, văzuse în piatra lui albastră ochii bunicii, privind-o cu dragoste, emoție și bucurie!
Peste vreme, alți ochi, vor privi într-însul ca-n ochi de apă, împletind ,,a fost” cu ,,este” și ,,va fi”… iar costumul popular, dânsul și cântul vor fi ale noului cu vechiul alături.
Doina Pînișoară Dafincescu
