Mergea… deja de minute bune… poate chiar ore… Nu mai știa! Prin colbul drumului, acum tot o ținea, în urma ploii din ultimele zile, pașii săi rămâneau întipăriți, ca literele-n pagina de carte… Durerea o săgeta, prin tot trupul. Simți junghiul sfârtecându-i stomacul… ,,Teama” își spuse cu voce joasă, printre buzele uscate. Cu numai două zile în urmă, Dumitru verificase rezerva lor de lemne… ,,Sunt prea puține” spusese. Ea îl rugase să nu se ducă în pădure pe vremea asta câinoasă… Se lovise de hotărârea lui. Nu mai spusese nimic… Dumitru era un om cât un munte… Continuă să meargă, cu gândurile oscilând între necesitatea efortului și inutilitatea lui… ,,Dacă toată zdroaba asta era în zadar? Poate, nu se întâmplase nimic, și Dumitru va râde de ea, de frica ei…Dar dacă…?” Nu îndrăzni a-și duce gândul până la capăt… cu mâna dreaptă se bătu peste gură: să tacă, să nu dea glas gândului rău, care o bântuia! Dumitru plecase de cum se zărise prima geană de lumină. Aveau pădure mare, întinsă, de stejar bătrân… Era trecut de ceasul patru după-amiază și el nu se înturnase… Niciodată nu mai întârziase atât! Stătuse cât stătuse, așteptase cât așteptase, mai întâi cu răbdare și speranță, mai apoi cu teamă, tot mai multă teamă, care i se strecura în suflet, cu răceala unui șarpe! Deodată, se hotărâse… înnodase sub parul împletit baticul înflorat, luase un cojocel pe umeri și în picioare încălțările cele grele, rezistente la apă. Afară plouase mult în ultimele zile, și totul era înnoroit. Înainte de a ieși din casă, luase și ciomagul pe care Dumitru, prevăzător, îl ținea lângă ușă… Să fie… Îi era greu la mers… Avea destul de mult până la pădure, Dumitru luase calul și căruța… ea era pedestră, iar înaintatul se dovedi anevoios… Începuse iar o ploaie măruntă și rece, care o plesnea peste obrajii roșii de efort și i se strecura, pe lângă batic, formând pârâiașe pe gâtul alb, brobonind suvițele arămii care ieșeau răzlețe. Încă puțin și va ajunge… Pădurea i se păru mai amenințătoare ca niciodată! Perdeaua lichidă o oprea în a vedea prea departe… Zgomotul câte unui vreasc frânt sub talpă o făcea să tresară. ,,O șoaptă? Nu, un geamăt… parcă și strigăte!” corectară urechile ei, ceea ce tocmai auzise. Stătu preț de câteva clipe să înțeleagă de unde veneau, apoi se avântă, cu inima bătând să-i spargă pieptul! Privirea i se agăță de tabloul inspăimântător: Dumitru se lupta cu un urs! Animalul îl apucase cu botul de umăr… în timp ce omul îl lovea cu toată puterea, încercând totodată să se apere de ghearele letale… Ana simți cum gura i se usucă de emoție. ,,Ce să facă?” Până să-și răspundă gândurilor, picioarele sprintene hotărâră pentru ea… Alergă… Ajunse în apropierea celor doi… Din impuls mâna dreaptă ridică ciomagul și izbi… Cu toată forța pe care i-o dădu disperarea! Animal și om căzură de-a valma… Îl eliberă din strânsoare, apoi îl ajută să se ridice și să pășească, susținându-l… În urma lor, ursul se dezmetici cu greu și se îndepartă dezorientat… …Căruța cu lemne și calul nu erau departe. Urcă rănitul în căruța și liniști calul… Apoi îl îndemnă cu un plescăit moale să pornească. Căruța plecă greu de pe loc, lăsând urme adânci… Își simțea sufletul despletit asemeni părului ei arămiu. Reușise! Îl salvase! Dumitru încercă cu glas stins să-i spună ce se întâmplase… Îl opri. Aveau să povestească pe-ndelete, altă dată… după ce pericolul va fi trecut pe deplin… Perdea de ploaie-i deschidea calea, perdea de ploaie rămânea în urmă… Săptămâni în șir satul vorbi numai despre asta… și toți se mirau, cum de avusese atâta putere și curaj femeia? Răspunsul era la îndemana lor, însă niciunul nu se ostenise să îl vadă. Ana nu stătu să răspundă nici șoaptelor nici privirilor lor întrebătoare. Dumitru se refăcea destul de repede, și asta era tot ceea ce conta pentru ea! De câte ori îl privea, ochii ei se luminau, de parcă un soare interior își arunca razele printr-înșii…
…
Viața ne pune uneori în fața unor situații pentru care nu suntem deloc pregătiți.Cu toate acestea, ne depășim pe noi înșine, și, mirați, privind înapoi, ne întrebăm cum de a fost posibil? Răspunsul umează firesc analizei: suntem în stare de eforturi supraomenești, atunci când la ananghie se află oameni dragi !
Doina Pînișoară Dafincescu
