,,Mulți ani trăiască, mulți ani trăiască…. laa mulți aani”, intonă tăticul, muzicala urare… Adriana, îi zâmbi fericită – tăticu’ nu era neapărat un mare cântăreț, însă avea cel mai mare suflet din câte cunoștea; un suflet în care își găseau loc grija și iubirea-pentru ea și mama! Azi, împlinea 10 ani, iar tăticul îi promisese că, ea, Adriana, își va alege cadoul! Încântată peste poate, cu obrajii dintr-o dată roșii – Adriana rostise aproape șoptit, ceea ce-și dorea – cerceii aceia micuți din aur cu piatra roșie-cireșie, la care visase de aproape un an, și pe care-i zărise – întâmplător, când fusese la bijuterie cu mama și tata, pentru ca mama să-și cumpere inelul acela mare, pe care și-l dorise atât!… Nu îndrăznise însă – să se facă auzită sau să ceară atunci – era ziua mamei, și, nu i s-ar fi părut corect să primească și ea vreun cadou.
Nici nu știa, dacă, după atâta vreme îi va mai găsi… Însă merita să încerce.
…
În după-amiaza aceleași zile, cu sufletul tremurând de emoție și speranță, pășea alături de părinți, în locul către care-i zburaseră gândurile în ultimul timp… Era atât de aproape de visul ei, încât i se păru că îl putea atinge! Mulțimea de oameni aflată înăuntru o descurajă… Umpleau micul spațiu, nelăsând niciun loc în apropierea vitrinei… ,,Cum îi va găsi?” Un grup de trei, se desprinse, lăsând spațiu pentru înaintare… Se apropie cu emoție și ochi mari: acu’- i acu’… Perie cu privirea, cerceii strălucitori așezați rânduri-rânduri și, tocmai când era gata să se lase păgubașă, îi zări: micuți, sclipitori și parcă zâmbind către ea cu pietricica lor sângerie… O fracțiune de secundă, îi admiră și – la întrebarea vânzătoarei – se pregătea să-i arate cu degetul și sufletul, când, se auzi vocea mamei: ,,Am vrea să vedem cerceii aceia – da, cei rotunzi și mari cu piatra albă, da, chiar aceia”…
Îngheță! Cerceii ei aveau forma de inimă – o inimă micuță, centrată de piatra asemeni cireșelor…Nu-și dorea defel unii mari cu piatra albă… poate, mama-i voia pentru ea?… I se spulberă și ultima speranță când, mama o atenționă: ,,Adriana, unde te uiți? Ăștia sunt potriviți pentru tine, nu crezi?”… împingând către ea, perechea de cercei cu piatra albă…
,,Nu-i vreau pe aceștia !”, strigă, doar cu sufletul, de pe buze neieșind niciun sunet…
Ochii ei priviră cu tristețe cercelușii cu piatră roșie pe care-i pierdea încă odată, nevoind să își supere mama… ,,Cerceii pe care-i doriți nu sunt potriviți pentru fetiță, sunt mari și grei” îndrăzni vânzătoarea, oferind o susținere nesperată Adrianei.
Tăticul – care schimbase în tot acest timp câteva vorbe cu un cunoscut – se întoarse către ea, cu un zâmbet în ochi… ,,Ei, te-ai hotărât Adriana, pe care-i luăm?”…
Asta era! Tăticu’ îi promisese că ea va alege!
Vocea ei se auzi, subțire și hotărâtă: ,,Aceia tăticule – în formă de inimioară cu pietricică de culoarea cireșelor”…
Mama se arătă derutată: ,,Sunt mai mici decât cei cu piatra albă… ?”…
Adriana privi cu încântare cum cerceii pe care-i visase îi sunt oferiți… în timp ce tăticul plătea… Vânzătoarea o ajută să și-i pună… Imaginea din oglindă îi întoarse zâmbetul. Părăsiră bijuteria. Adrianei, bucuria îi strălucea la urechi și în priviri …
Tăticul o privi cu dragoste și mândrie: fetița lui – la 10 ani, dovedise hotărâre în luarea unei decizii și statornicie în urmărirea unui vis… Era un bun început. Pentru a se dezvolta armonios, a se adapta la mediul social și a-și atinge deplinul potențial ca adult, unui copil nu trebuie să i se reteze aripile… el trebuie să dezvolte încredere în sine, și, pentru aceasta, trebuie încurajat să-și asume decizii și responsabilități, felicitat – ori de câte ori reușește să ducă la bun sfârșit ceea ce și-a propus, și sprijinit să nu cedeze- când i se pare greu! Doar astfel, va ști sa abordeze corect și să depășească cu succes inerente obstacole, va simți că poate, va crede în visul său, și va avea tenacitatea de a-l transforma în realitate!
Doina Pînișoară Dafincescu
