Repatrierea prizonierilor de război români
Problema repatrierii prizonierilor de război români a fost abordată în cadrul negocierilor pentru definitivarea Convenției de armistițiu între Națiunile Unite și România, în septembrie 1944, la Moscova.
Tentativele ulterioare ale guvernului român de a grăbi procesul de repatriere a militarilor săi aflați în captivitate au fost respinse, cu mențiunea că repatrierea lor se face conform unui program stabilit de partea sovietică.
O nouă solicitare de eliberare a cetățenilor săi a fost făcută de statul român imediat după încetarea ostilităților pe continentul european.
Repatrierea prizonierilor de război români a fost un proces destul de anevoios, durând peste zece ani. Fără a face public motivul reținerii acestor persoane, autoritățile sovietice au căutat să-i folosească în calitate de mână de lucru în economia sovietică. A urmat Hotărârea nr. 2 315-599, din 11 septembrie 1945, a Consiliului Comisarilor Poporului al URSS cu privire la eliberarea din lagăre și repatrierea a 40 000 de prizonieri de război români, aplicată prin Ordinul nr. 001035, din aceeași zi, al NKVD.
În 1946, ritmul procesului de repatriere s-a încetinit. Inițial, guvernul sovietic a dat curs solicitării părți române de eliberare a 500 ofițeri români prizonieri. După selecția minuțioasă a persoanelor, întocmirea listelor și aprobarea lor, la 5 iunie 1946 ofițerii prizonieri au fost transportați în țară, cu destinația Lagărul nr. 176 de la Focșani, pentru a fi predați autorităților române.
Ordinul nr. 0374 al NKVD, cu privire la repatrierea a 10 000 români a fost emis abia la 5 noiembrie 1946. Potrivit acestui ordin, în listele cu persoanele repatriate erau incluși prizonieri de război bolnavi și inapți de muncă, selectați pe județele din România. Din acest lot mai făceau parte și 1 721 prizonieri de război români, considerați „antifasciști”, din care 700 de persoane erau absolvente ale școlilor antifasciste.
Semnarea, la 10 februarie 1947, a Tratatului de pace dintre Națiunile Unite și România a determinat evoluția ulterioară a repatrierii prizonierilor de război români. Conform art. 20 al tratatului, prizonierii de război români urmau să fie „repatriați cât mai curând cu putință, conform angajamentelor stabilite între fiecare din Puterile care dețin pe acești prizonieri și România”. Se mai preciza că „toate cheltuielile, inclusiv cele de subzistență, cauzate de transferul prizonierilor de război de la centrele de repatriere respective, care vor fi alese de guvernul Puterii Aliate sau Asociate interesate, până la locul de intrare pe teritoriul român, vor fi în sarcina guvernului român”.
Partea sovietică urma să asigure „transportul prizonierilor de război români repatriați de la centrele de adunare până la centrul de predare, situat în orașul Focșani”, iar partea română trebuia să suporte „toate cheltuielile legate cu transportul și întreținerea tuturor prizonierilor de război români, atât a celor repatriați în România, cât și a celor care sunt supuși repatrierii de la centrele de adunare, stabilite de guvernul URSS, până la predarea lor la Focșani”. Astfel că, din momentul concentrării prizonierilor de război în lagărele de adunare de pe teritoriul sovietic și până la sosirea lor în România, toate tergiversările autorităților sovietice în materie de organizare a transportului se făceau pe socoteala statului român.
Ca urmare a acestor acțiuni, în perioada 1 ianuarie – 1 mai 1948 au fost repatriați 4 736 prizonieri de război români, din care 4 093 persoane au ajuns în Lagărul nr. 176, în aprilie 1948. În perioada aprilie-septembrie 1948, în lagărele de la Focșani și de la Sighet, au fost transportați 32 354 prizonieri de război, cetățeni români, urmând ca 14 962 persoane să sosească în țară în ultimele luni ale anului. Aceste cifre însă nu reprezintă singura fațetă a repatrierii prizonierilor de război români. Pe toată perioada de captivitate în URSS, asupra fiecărui prizonier de război plana amenințarea cu acuzația de „indisciplină și sabotaj în activitatea de producție”. Având în vedere caracterul rudimentar al uneltelor de muncă și nivelul depășit al instalațiilor utilizate în procesul de producție din acea perioadă, era extrem de ușor ca prizonierii de război să fie făcuți responsabili pentru diversele probleme apărute în timpul lucrului. În perioada când repatrierea diminua din ce în ce mai mult rezerva de forță de muncă, autoritățile sovietice au depus eforturi susținute pentru a împiedica pe prizonierii de război să părăsească URSS. Dacă în anul 1946 au fost arestați 565 prizonieri de război, sub acuzația de „sabotaj în producție”, până la 1 ianuarie 1949, aveau să fie condamnate 1 108 persoane pentru „sabotaj și diversiune”.
Cererea lor legitimă de a fi repatriați după un an de la încheierea Tratatului de pace dintre Națiunile Unite și România a fost calificată drept faptă penală, încadrată în Codul penal sovietic, deși ei erau militari români. În consecință, ei au fost condamnați la pedepse care prevedeau numeroși ani de închisoare.
Etapa finală a repatrierii s-a consumat abia în 1955, când, din URSS, aveau să sosească ultimii prizonieri de război români. O mare parte dintre aceștia au fost repatriați cu titlul de criminali de război, guvernul român fiind, astfel, obligat să asigure continuarea detenției acestora în penitenciarele din țară. Conform unei note a Direcției penitenciare a MVD al URSS, din 28 aprilie 1956, în URSS mai rămăseseră în detenție 10 prizonieri români, din care 3 erau ofițeri. La Oranki, situat în regiunea Nijegorodskaia, pe locul unde, în perioada 1942-1948, a funcționat Lagărul nr. 74 al NKVD, statul român a ridicat un Monument al Eroilor sub forma unei plăci comemorative, inaugurat la 22 octombrie 2012. Pe această placă sunt inscripționate, în limba rusă și limba română următoarele două mesaje: „Ați suferit, ați răbdat, ați plâns și pentru noi cei care nu au fost închiși … pentru păcatele noastre. VĂ MULȚUMIM!” și „Și veți cunoaște adevărul, iar adevărul vă va face liberi”.
Din numărul total de 1.436 de prizonieri de război decedați și înhumați în cimitirul amplasat în apropierea acestui lagăr, 444 au fost români. În cadrul cimitirului multinațional sunt amplasate monumente comemorative ridicate în memoria prizonierilor de război români, germani, italieni, unguri și finlandezi.
A consemnat, Lt. col. (r.) Gheorghe BUȘE, (A.N.C.E.„R.M.” Gorj)
(Sursa: https://www.idr.ro/publicatii/PRIZONIERII_ROMANI_URSS_1941-1956.pdf)
