Rănit grav, rușii m-au luat prizonier
Armata sovietică, după ce-a reușit să recucerească orașul Stalingrad, a trecut la alungarea și distrugerea forțelor atacatoare care aprovizionau sau încercau să creeze breșe în dispozitivul sovietic pentru eliberarea celor încercuiți în Stalingrad. Au declanșat un atac puternic cu toate categoriile de armament de care dispuneau, mult superior celui românesc. Românii și nemții au fost obligați să se retragă în dezordine. Soldații fugeau care cum puteau pentru a scăpa cu viață. Ordinul a fost să ne retragem succesiv spre sud. Nemții aveau mașini și nu-i lăsa pe români să se urce în ele, iar noi, doar câteva mașini și mai multe căruțe. Eu cu încă doi militari, un caporal și un soldat veneam cu căruța cu muniții de infanterie spre unitate când a început atacul sovietic. Am întors căruța și am continuat deplasarea spre zona de unde venisem cu muniția.
Toată oștirea intrase în panică. Nemții treceau pe lângă noi cu mașinile, gata, gata să ne calce. Norocul nostru a fost că era câmp deschis și terenul înghețat. Rușii trăgeau cu artileria după noi. La un moment dat a căzut un proiectil în apropierea noastră, iar cei doi colegi ai mei au căzut secerați de schije. Eu am fost rănit ușor la umărul stâng și am continuat deplasarea cu căruța spre libertate, credeam eu. După o zi și o noapte de mers cu căruța am dat de un cheson nemțesc abandonat, dar cu doi cai mari și albi înhămați. Probabil se speriaseră și plecaseră liberi pe unde au putut. M-am uitat sub coviltir și erau alimente: pâine, conserve și ciocolată. Am lăsat căruța mea acolo, am dat drumul la caii mei să meargă unde vor vedea cu ochii, am luat nutrețul ce-l aveam în căruță și l-am pus peste alimentele din chesonul nemțesc. Am dat și câțiva pumni de grăunțe la caii cei noi, apoi am continuat drumul tot spre sud. Ajungând într-un sat rusesc, am întâlnit câțiva copii și bătrâni înfometați. Am oprit căruța și le-am dat și lor din alimentele ce le aveam, dar nu pe toate. Trebuia să supraviețuiesc și eu. Aceștia m-au îndrumat pe unde să merg pentru a ajunge la Marea Neagră și mi-au mai dat și nutreț pentru cai. Am ieșit la drumul ce ducea spre Krasnodar. Acolo am întâlnit o coloană de militari români și m-am alăturat ei.
Eram foarte slăbit și înghețat. Împreună ne-am retras pe aliniamente succesive până la râul Kuban. Venise deja primăvara. Era începutul lunii aprilie. Trecerea se făcea cu bacul sau cu bărcile. Pe 11 aprilie 1943 mi-a venit și mie rândul să trec râul care era destul de mare și învolburat. Începuseră zăpezile să se topească. Cei care încercaseră să treacă râul călări se înecaseră și ei și caii. Leșuri ce cai și militari de toate felurile și naționalitățile pluteau pe râu ca sloiurile de gheață. Cu mare greutate am reușit să trec și eu râul. Când am ajuns pe malul celălalt am crezut că deja am scăpat de război. Dar nu a fost așa.
În dimineața zilei de 12 aprilie 1943 rușii au pornit atacul asupra taberei noastre. Era o zi senină și au putut folosi și aviația. Nu aveai unde să te mai adăpostești de focul nimicitor al inamicului. Era iadul pe pământ. Ne mai ascundeam în gropile făcute de bombele de aviație. Spre seară, atacul întrerupt în timpul prânzului, s-a reluat, la fel de groaznic. Eram în apropierea unei căi ferate, unde am văzut un canton și am vrut să ajung la el.
Un proiectil de artilerie a căzut în apropierea mea. Un snop de schije m-a lovit în piciorul stâng, inclusiv în coapsă. Șiroaie de sânge începuseră să curgă din mine. Am luat repede trusa de prim ajutor, pe care o primiseră toți militarii de pe front, și am căutat să-mi bandajez rănile mai adânci. Mai aveam o pereche de izmene în raniță. Am făcut feșe din ele și m-am bandajat așa cum am putut, pentru a opri sângele. Am avut și pastile de Sulfamidă, pe care le-am pisat și le-am pus pe răni. M-am târât până la cantonul de cale ferată și deabia am intrat înăuntru. Era părăsit. M-am așezat pe niște scânduri împrăștiate pe jos. Se însera. La un moment dat m-a găsit o patrulă rusească condusă de un subofițer mai în vârstă. M-au întrebat, în rusește, de când sunt pe front, din ce unitate sunt, de ce am fost decorat și unde etc. Eu le-am răspuns, cum am putut, tot în rusește. În cei doi ani de front învățasem multe cuvinte rusești. Le-am spus adevărul. Atunci un soldat mai tânăr a vrut să mă împuște, dar subofițerul cel bătrân l-a oprit la timp, spunându-i că și așa moare și nu mai e nevoie să strice gloanțele pe mine. La plecarea rușilor, subofițerul rus a rămas puțin de vorbă cu mine și m-a sfătuit să spun că sunt din Moldova și sunt venit de puțin timp pe front, iar decorațiile să nu le mai port. Mi-a dat un document prin care rușii făceau apel la români să se predea rușilor de voie bună, că ei vor câștiga războiul. Eu i-am mulțumit că mi-a salvat viața și mi-a dat sfaturi bune. I-am luat mâna și i-am sărutat-o ca unui părinte, așa cum mai făcusem și cu subofițerul neamț care mi-a dat cizme noi când umblam desculț și cu răni la picioare. După ce a plecat patrula rusească, s-a întunecat, iar eu am leșinat de durere ori am adormit de epuizare. M-am trezit a doua zi dimineața. Era 13 aprilie 1943. M-am târât cum am putut, cam două-trei sute de metri până la marginea drumului pe care treceau coloane rusești de mașini. A oprit o mașină și doi gradați ruși au venit la mine și m-au interogat așa cum făcuse seara, patrula rusească la canton. Le-am răspuns așa cum mă învățase subofițerul rus. Le-am arătat și biletul dat de acesta și le-am spus că vreau să mă predau și sunt rănit. Cei doi ruși m-au urcat în camion, care era descoperit și nu avea prelată. Acolo mai erau câțiva soldați ruși. M-au interogat și ei, dar le-am spus în română că nu știu rusește și sunt venit de curând pe front și sunt rănit, arătându-le și rănile. Ei au râs de mine și au vorbit între ei ca la următoarea apă curgătoare să mă arunce de pe pod în apă. Eu m-am prefăcut că nu înțeleg ce-au plănuit și eram foarte atent la teren să observ cursul de apă unde mă vor arunca rușii. La vreo sută de metri de pod, am zărit albia apei și am sărit din mașină rostogolind-mă în șanț. Nu știu cât am stat acolo că m-am trezit cu alți ruși care m-au ridicat din șanț și m-au interogat ca și ceilalți. Le-am spus și lor că sunt rănit rău, că sunt venit de curând pe front și am venit să mă predau. Aceștia au fost mai buni la suflet. M-au dus la un spital din zonă, au scos o parte din schije, au dezinfectat rănile și m-au pansat.
După o săptămână de spitalizare, m-au trimis cu vaporul în Lagărul de la Odessa. Era 21 aprilie 1943, împlineam 27 ani, eram prizonier, dar viu.
Lt. col. (r.) Gheorghe Bușe, secretar executiv al Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala Județului Gorj (A.N.C.E.„R.M.” Gorj)
