Bătălia de la Stalingrad, 21 august 1942 – 2 februarie 1943 Contraofensiva sovietică
În luna noiembrie 1942, germanii controlau 80 la sută din oraș și ajunseseră pe malul fluviului Volga. Unii comandanți germani credeau că au și câștigat victoria la Stalingrad. Însă venirea vremii reci a însemnat renașterea speranțelor pentru sovietici. „Generalul Iarnă” a început să îi secere pe germanii insuficient echipați pentru războiul purtat pe zăpadă, iar podul de gheață format pe fluviul Volga a permis detașamentelor sovietice care mai rezistau în ruinele orașului să primească întăriri, alimente și muniție.
Adolf Hitler a ordonat generalului Friedrich Paulus că cucerească orașul cu orice preț, iar germanii au concentrat toate forțele lor în Stalingrad. Acest efort a slăbit flancurile trupelor Axei. Armata Română trebuia, de exemplu, să apere o linie de front de un kilometru cu efectivele unui pluton.
La data de 19 noiembrie 1942 sovieticii au lansat o ofensivă distrugătoare care, fiind favorizați și de condițiile meteo – ninsoare, viscol, temperaturi de -20 grade, au reușit să spargă frontul și au spulberat trupele românești, germane și maghiare care apărau flancurile Armatei a 6-a germane.
Pe la mijlocul lunii noiembrie vântul sufla cu putere, aducând ploi reci și furtuni de zăpadă. Era un ger de ajungea până la -20 de grade Celsius. Era o ceață formată din cristale mici de gheață albă, care reducea vizibilitatea la maximum 3-4 metri. Din această cauză aviația, de ambele părți, era forțată să rămână la sol. În aceste condiții, infanteriștii noștri erau obligați să stea în defensivă. De câteva zile ploua continuu, mărunt și rece, de te pătrundea până la oase. Ploaia trecea prin foaia de cort, mantia se îmbiba cu apă devenind grea și scorțoasă, iar apa se scurgea în bocanci. Stăteam ghemuiți cu arma la picior în mocirla de pe fundul tranșeelor.
„În dimineața zilei de joi, 19 noiembrie 1942, ningea ușor. În jurul orei 7 și 20 de minute, au fost auzite manevrele de armare a gurilor de foc ale tunurilor și mortierelor de pe malul celălalt. Nu după mult timp, trompetiștii ruși au dat semnalul de atac. A fost iadul pe pământ. Rușii aveau aruncătoare puternice. Erau dotați cu o armă proprie, Katiușa; când cădea proiectilul, lua foc pământul. După aproximativ o oră de bombardamente care, din fericire, nu și-au atins ținta din cauza ceții, a avut loc înaintarea diviziilor de pușcași, iar tirul tunurilor rusești a fost reglat pe linia a doua de apărare a armatei noastre. Infanteria română s-a ridicat din tranșee și a ripostat. Atacul rus a fost respins. La următoarele atacuri, însă, rușii au sprijinit infanteria cu formațiile de tancuri. Cu toate pierderile suferite (și am văzut mai multe tancuri rusești scoase din luptă), câteva grupuri de tancuri rusești au reușit să străpungă linia de apărare română. Noi formații de tancuri și cavaleria rusă au atacat, din nou, Corpul 4 Armată, nelăsându-ne să ne regrupăm. Au zdrobit apărarea din sectorul român și ne-au încercuit. Din cauza ceții, aviația germană nu a putut să se ridice de la sol și să ne sprijine. Românii, cu greu, au reușit să iasă din încercuire și să se retragă prin stepele Donului. Ulterior, au aflat că generalii ruși desfășuraseră în acel sector, 3.500 de tunuri și obuziere grele pentru a deschide calea unui număr de 12 divizii de infanterie, trei corpuri de tancuri și două de infanterie”, mi-a povestit un coleg de prizonierat, în lagărul de la Oranki.
Trupele Axei ar fi putut să se retragă, dar Adolf Hitler a interzis acest lucru. Astfel, sovieticii au prins în încercuire aproape 300.000 de soldați germani, români, italieni, maghiari și croați. Aceștia au trecut la defensivă. Au eșuat mai mult încercări de a rupe încercuirea sovietică, iar aviația germană nu a putut să aprovizioneze decent trupele prinse în încercuirea de la Stalingrad. În lunile de iarnă care au urmat, luptele au continuat cu o ferocitate rar întâlnită.
Operațiunea de despresurare a Armatei 6 germane din zilele de 12-22 decembrie 1942 n-a reușit. La ea a fost angajat și Corpul 6 Armată română, din care făceam și eu parte.
A doua zi de Crăciun, la 26 decembrie 1942 s-a declanșat o nouă contralovitură sovietică ceea ce a însemnat eșuarea tuturor tentativelor noastre de restabilire a situației.
În ianuarie 1943, Armata Roșie a lansat o nouă ofensivă, „Operațiunea Saturn”, în încercarea de a străpunge defensiva italiană de pe Don și de a elibera Rostovul. Scopul atacului era să blocheze resturile Grupului de Armate Sud în Caucaz, ceea ce ar fi fost un dezastru total pentru germani. Germanii au pus însă în practică o „apărare mobilă”, în care unitățile mici apărau orașele până când armatele de tancuri veneau în sprijinul lor. Deși sovieticii nu au reușit să cucerească Rostovul, luptele l-au forțat pe von Manstein să-și retragă forțele din Caucaz și să restabilească frontul la aproximativ 250 km de oraș, lăsând Armata a 6-a fără sprijin. Militarilor prinși în încercuire nu li s-a spus asta, ei crezând în continuare că forțele de descercuire se îndreaptă către ei. Câțiva dintre ofițerii lui Paulus au cerut să nu se mai supună ordinelor lui Hitler și să încerce să spargă încercuirea din interior. Paulus era, totuși, un militar mult prea disciplinat, ideea de nu respecta ordinele lui Hitler i se părea dezgustătoare.
În scurtă vreme, germanii din încercuire au fost siliți să se retragă din suburbii în centrul orașului Stalingrad. Pierderea a două aeroporturi, Pitomnik și Gumrak a dus la stoparea aprovizionării pe calea aerului și la încetarea evacuării răniților și bolnavilor. Din acest moment, germanii au început, practic, să moară de foame. Muniția a ajuns pe sfârșite. Totuși, au continuat să reziste cu încăpățânare, în parte și pentru că mulți credeau că sovieticii aveau să-i execute pe cei care s-ar fi predat. În schimb, sovieticii au fost surprinși de numărul mare de militari pe care-i încercuiseră și au trebuit să-și întărească pozițiile ca să strângă încercuirea și să câștige teritoriu. Din nou, a reizbucnit războiul sângeros urban, de această dată, germanii fiind cei împinși către malurile Volgăi.
Hitler l-a înaintat în grad pe Paulus, făcându-l Generalfeldmarschall (mareșal) pe 30 ianuarie 1943. Cum nici un mareșal german nu a fost vreodată luat prizonier, Hitler și-a închipuit că Paulus va continua lupta sau se va sinucide. Cu toate acestea, când Paulus și Statul său Major au fost încercuiți în clădirea unui fost magazin universal, mareșalul s-a predat. Resturile forțelor germane din Stalingrad s-au predat pe 2 februarie 1943. 90.000 de militari germani, înfometați și extenuați au fost luați prizonieri. Spre marea încântare a sovieticilor, printre aceștia se aflau și 22 de generali.
Armata sovietică dispunea de armament modern și de o tehnică superioară mult peste nivelul dotării armatei române. Era înzestrată cu tancuri grele T34 sprijiniți de multă artilerie, inclusiv de teribilele „Katiușa” armă înfricoșătoare ce rădea totul pe locul unde explodau acele proiectile, de fapt rachete.
Noi eram copleșiți de puterea de foc distrugătoare, deținută de armata rusă, căreia nu-i puteai face față pe un front larg, câmp deschis, unde puhoiul de infanteriști ruși cu întreg arsenalul de luptă avea spațiul de manevră la dispoziție în Stepa Kalmucă. Muniția și hrana se împuținau din zi în zi. Se decretase raționalizarea alimentelor și multă economie la muniție.
Bilanțul pierderilor la Stalingrad a fost grav: din cele 14 divizii române participante, patru divizii de infanterie și o divizie de cavalerie au fost încercuite, patru divizii de infanterie și divizia blindată au suferit pierderi grele, iar patru divizii au rămas în aceeași formă combativă. Armatele 3 si 4 române, care avuseseră la 19 noiembrie 1942 un efectiv de 228.072 oameni, mai aveau la 7 ianuarie 1943 doar 73.062 de militari valizi. Factorii dezastrului de la Stalingrad pot fi considerați: presiunea germană privind angajarea forțelor „oricum și oriunde”, folosirea abuzivă a trupelor române și despărțirea trupelor de comandamentele organice; folosirea artileriei grele, a aviației etc. doar în folosul trupelor și sectoarelor germane, fără a ține cont de nevoile sectoarelor românești; atribuirea de misiuni trupelor române care le depășeau capacitatea tactică și operativă; comportamentul inadecvat față de militarii români și nerespectarea regulilor elementare ale unui război de coaliție.
Bătălia de la Stalingrad a avut o importanță enormă – practică, psihologică și simbolică – pentru evoluția ulterioară a războiului, pentru că a reprezentat prima înfrângere strategică a germanilor și sfârșitul înaintării germane.
Ce mai rămăsese din unitatea mea a primit ordin de retragere spre sud. Venirea dezghețului a transformat drumurile în râuri de noroi, îngreunând retragerea. Forțele româno-germane s-au retras pe aliniamente succesive, până la capul de pod din Kuban. În final, atacurile masive și repetate ale sovieticilor și retragerea germană din nordul Mării de Azov au determinat ariergarda română să traverseze strâmtoarea Kerci, spre Crimeea.
Lt. col. (r.) Gheorghe Bușe, secretar executiv al Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala Județului Gorj (A.N.C.E.„R.M.” Gorj)
