Episodul 11 – Bătălia de la Stalingrad, 21 august 1942 – 2 februarie 1943 – Ofensiva
În timp ce noi duceam lupte grele pentru cucerirea orașului port Sevastopol, în sudul Rusiei a început Operațiunea „Unternehmen Blau“. Ea a fost planificată de Hitler pentru sfârșitul lunii mai 1942, însă un număr de unități germane și române, care urmau să ia parte la atac, erau încă angajate în cucerirea Sevastopolului, oraș fortificat și port în Peninsula Crimeea. Întârzierile datorate apărării sovietice hotărâte au făcut ca atacul să fie amânat de câteva ori, până la sfârșitul lunii iunie. Au fost însă, întreprinse atacuri de mai mică amploare, blocând forțele sovietice într-o pungă la Harkov, pe 22 mai. Atacul a început într-un târziu, pe 28 iunie 1942, când Grupul de Armate Sud a înaintat în sudul Rusiei.
După marea ofensivă de la Harkov, Corpul 6 Armată (diviziile 1, 2, 4 și 20), comandat de generalul Corneliu Dragalina a trecut la urmărirea inamicului de la Oskol la Donul inferior și de aici la sud de Stalingrad. Marea confruntare din vara și toamna anului 1942, prelungită și în iarna ce a urmat, desfășurată în sudul teritoriului sovietic, este cunoscută sub denumirea generică de „Bătălia de la Stalingrad”.
De la Sevastopol, la data de 6 iulie 1942, am fost îmbarcați pe un vapor care ne-a dus la Mariupol, oraș port la Marea de Azov. Acolo am fost cantonați, cu misiunea de pază și apărare a unei porțiuni de litoral, aproape două luni de zile. După o săptămână de zile, în timp ce păzeam o porțiune din litoralul Mării de Azov, au venit în apropierea mea niște copii care au încercat să intre în vorbă cu mine, dar în rusește. Erau copii de pescari. Eu mai învățasem câteva cuvinte din limba rusă. Peste alte două zile au venit și cu doi bătrâni și prin semne și prin cuvinte am înțeles că vor să fie lăsați cu bărcile să pescuiască. Când am ieșit din serviciul de pază am mers cu ei la comandant. Am raportat care este rugămintea lor și după ce am garantat pentru ei că merg în larg doar pentru pescuit, comandantul a aprobat dar numai trei bărci inițial, care să fie verificate la plecarea și la sosirea de la pescuit, iar în larg să nu depășească 1 Km. Rușii au fost bucuroși de înțelegerea de care a dat dovadă comandantul meu. A anunțat toată unitatea că a aprobat ca zilnic, trei bărci cu pescari localnici vor merge la pescuit și să nu se deschidă foc asupra lor. La întoarcere ne-au lăsat și nouă din peștele prins. Era toată lumea mulțumită. După câteva zile pescarii ruși solicită să se mărească numărul de bărci și de pescari care să poată merge la pescuit, iar comandantul, care a observat comportarea corectă a bătrânilor pescari, a aprobat cererea lor dar cu aceleași condiții. A doua zi s-a mărit și cantitatea de pește lăsat la bucătarii noștri. Iar nouă ni s-a pregătit și o ciorbă de pește. Cât am stat acolo, până la 20 august 1942, m-am săturat de pește. Această lună de refacere m-a întărit foarte mult. Scăpasem de luptele din linia întâi a frontului, în care moartea era prezentă permanent în jurul nostru.
Ofensiva germană în sudul Rusiei a început bine. Forțele sovietice au opus o rezistență slabă în largile stepe rusești și s-au retras în dezordine către est. Cele câteva încercări de a stabili o linie defensivă au eșuat. Trupele germane le-au străpuns, înconjurat, formându-se două pungi largi. Prima a fost distrusă pe 2 iunie la nord-est de Harkov, iar a doua, în jurul localității Millerovo, regiunea Rostov, o săptămână mai târziu. Între timp, Armata a 2-a Maghiară și Armata a 4-a Panzer au lansat atacul asupra Voronejului, cucerind orașul pe 5 iulie 1942. Succesul avansării inițiale a fost atât de mare, încât Hitler a intervenit și a ordonat Armatei a 4-a Panzer să se alăture Grupului de Armate Sud (A). A rezultat un blocaj de trafic teribil, când armata de tancuri a ajuns din urmă Armata a 6-a, ambele armate fiind stopate până când s-a reușit fluidizarea circulației. Întârzierea a fost neașteptat de lungă, apreciindu-se că s-a pierdut cel puțin o săptămână. În fața acestei prime nereușite parțiale, Hitler s-a răzgândit, hotărând ca din nou, Armata a 4-a Panzer să se alăture atacatorilor Stalingradului. Până la sfârșitul lunii iulie, germanii îi forțaseră pe sovietici să traverseze în defensivă râul Don. A fost stabilit un aliniament aliat format din armatele românești, italiene și maghiare.
Pe data de 20 august 1942 am primit ordin să părăsim orașul port Mariupol, pentru a ne îndrepta spre Stalingrad (azi redenumit Volgograd), oraș din sudul Rusiei situat pe râul Volga. În trei zile am ajuns la râul Don.
La 23 august 1942, germanii au efectuat un bombardament aerian amplu, care a provocat un incendiu devastator în oraș, ucigând mii de civili și transformând orașul într-o mare de resturi și de ruine arzânde. Optzeci la sută din spațiile de locuit ale orașului au fost distruse. Armata a 62-a Sovietică, care apăra acest oraș, și-a stabilit liniile defensive printre dărâmături, cu puncte de rezistență în ruinele caselor și uzinelor. Noi am trecut Donul și ne-am îndreptat spre zona de sud a orașului Stalingrad, în Stepa Kalmucă, într-un teren uscat, nisipos și sărac. Eram subordonați unei mari unități germane și luptam alături de nemți. Trupele sovietice aflate în retragere din fața germanilor au fost oprite în oraș și trupe proaspete au fost aduse din spatele frontului pe celălalt mal al Volgăi. S-a format o nouă armată, a 62-a, sub comanda lui Vasili Ciuikov, care avea misiune să apere orașul cu orice preț. Până la sfârșitul lui august, Grupul de Armate Sud (B) au atins aliniamentul râului Volga la nord de Stalingrad. A urmat avansarea spre sud, către oraș.
Până la 1 septembrie, sovieticii nu-și mai puteau aproviziona trupele decât cu ajutorul navelor fluviale, care se angajau în traversări periculoase ale râului Volga, dinspre vest pentru aprovizionare și invers, pentru evacuarea răniților, copiilor și bătrânilor.
Lupta pentru cucerirea orașului a fost nemiloasă și disperată. Stalin a dat ordine ca toți militarii care se retrăgeau fără ordin să fie executați. „Nici un pas înapoi” a devenit lozinca apărătorilor. În toată perioada luptelor, forțele Ministerului de Interne au executat sau au trimis în batalioane disciplinare peste 13.000 de militari pentru „lașitate” sau dezertare. Peste 300.000 de oameni au fost trimiși înapoi la unitățile lor sau au ajutat la completarea altora. În schimb, germanii au atacat indiferenți la pierderi. Întăririle sovietice erau aduse cu vapoarele de pe malul estic al Volgăi, convoaiele fiind atacate în mod constant de artileria și aviația germană. Speranța de viață a noilor sosiți era de doar câteva ore. Lupte furioase s-au dat pentru fiecare stradă, fabrică, casă, subsol și scară. Germanii, care numeau acest război urban nemaiîntâlnit „Rattenkrieg” („război de șobolani”), glumeau cu amărăciune spunând că au cucerit bucătăria, dar mai duc lupte pentru cucerirea sufrageriei. Luptele pentru Kurganul Mamaev, un delușor înmuiat în sângele miilor de soldați uciși, au fost în mod special lipsite de orice fel de milă. Înălțimea a fost cucerită de mai multe ori de fiecare beligerant în parte.
Într-una dintre atacurile pentru recucerirea dealului, sovieticii au pierdut în luptă o întreagă divizie, aproximativ 10.000 de militari, într-o singură zi. În același timp, în luptele din silozul de grâu și care au durat câteva săptămâni, combatanții erau așa de aproape unii de ceilalți încât își puteau auzi respirația. În altă parte a orașului, un bloc de locuințe apărat de un pluton comandat de Iakov Pavlov a fost transformat într-o fortăreață inexpugnabilă. Clădirea, numită mai târziu Casa lui Pavlov, asigura supravegherea unei piețe din centrul orașului. Soldații au plantat de jur-împrejur câmpuri de mine, au poziționat cuiburi de mitralieră la ferestre și au construit o rețea de comunicații subterane prin străpungerea pereților subsolului.
Dorind să termine victorioși luptele, germanii au început să transfere în zonă din ce în ce mai multă artilerie grea, inclusiv aruncătoare grele de 600 mm. Artileria sovietică a ținut sub foc continuu pozițiile germane din locații de pe malul stâng al Volgăi. Sovieticii au folosit cu succes ruinele rezultate în urma bombardamentelor pentru luptele de apărare. Lunetiștii sovietici, printre care au fost și multe femei, au folosit aceleași ruine pentru a se ascunde, provocând pierderi mari germanilor, în același timp subminându-le moralul. Pe toată durata luptelor, tancurile germane au devenit inutile în grămezile de dărâmături înalte de până la 8 metri. Dacă totuși încercau să înainteze, deveneau prada ușoară a vânătorilor antitanc, care deschideau focul de pe acoperișuri. Acest fel de gherilă urbană a fost numit războiul șobolanilor. Atât pentru Stalin, cât și pentru Hitler, bătălia de la Stalingrad a devenit o problemă capitală. Comandamentul sovietic a început să mute rezervele din zona Moscovei către regiunea Volgăi inferioare și a transferat toate avioanele disponibile din întreaga țară în aceeași zonă.
Pe la sfârșitul lunii septembrie am ajuns cu trupele în apropierea unui deal cu mult mărăciniș. Ne-am oprit la câteva sute de metri de el și am ocupat poziție de luptă. După vreo oră ne-am trezit atacați cu proiectile de branduri trase din zona mărăcinișului. Ne-am ascuns fiecare pe unde am apucat. Artileria noastră a început să bombardeze zona de unde eram atacați. La un moment dat zărim batiste albe fluturând în vânt deasupra tufelor de mărăcini. Atacul artileriei noastre încetează iar din mărăcini ies pe rând cam un pluton de fete sovietice în uniformă. Erau foarte frumoase și tinere.
Mi-am zis în sinea mea ce caută ele acolo? Veniseră de voie bună sau forțate de conducătorii ruși! N-am putut să aflu niciodată pentru că, un subofițer neamț, de la sine putere, le-a împușcat pe toate, chiar dacă ele se predaseră. Mi-a părut așa de rău de ceea ce am văzut, că de atunci înainte i-am urât foarte tare pe nemți. Parcă uciseseră surorile mele, sau rudele mele. Dintr-o dată m-a străfulgerat o ură puternică de acest război sângeros. Nu mai reprezenta cauza pentru care am plecat de acasă, unde mi-am lăsat părinții și familia. De acum înainte voi lupta doar pentru a-mi apăra viața mea, cu orice preț. Câteva zile n-am mai fost bun de nimic. Nici poftă de mâncare nu mai aveam. Totuși, gândul la familia mea m-a ajutat să-mi revin și să fac totul ca să mă întorc acasă.
Lt. col. (r.) Gheorghe Bușe, secretar executiv al Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria” – Filiala Județului Gorj (A.N.C.E.„R.M.” Gorj)
