Pentru că obişnuinţa este cea de-a doua natură a omului, poporul român s-a obişnuit ca de aproximativ 163 de ani, la 24 ianuarie să fie sărbătorită Unirea Principatelor Române, Moldova şi Ţara Românească sau Valahia, un act decisiv care s-a realizat prin alegerea Domnitorului Alexandru Ioan Cuza, prin unitatea de voinţă politică a celor două principate româneşti, aceasta fiind socotită prima etapă crucială în crearea statului unitar român modern! Prin cunoscutele reforme începute sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, românii şi-au afirmat identitatea în cadrul unei ţări care s-a numit România, cu o singură Capitală, cu o singură Adunare şi un singur Guvern. De aceea, nu poate fi trecut cu vederea faptul că generaţia de intelectuali patrioţi care a realizat Unirea din 1859 a avut meritul deosebit de a fi reuşit să impună un spirit deschis către ideile de unitate, libertate şi fraternitate a tuturor românilor, idei născute în iureşul Revoluţiei franceze de la 1789, pentru care mulţi dintre ei luptaseră cu arma în mână pe baricadele revoluţiilor de la 1848 din Europa.
,,Alegându-te pe tine domn… am voit să arătăm lumei aceea ce toată ţara doreşte: la legi noi, om nou”!
Cei mai de seamă patrioţi unionişti, cum au fost: Mihail Kogălniceanu, I.C. Brătianu, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, Costache Negri şi alţii, au avut intuiţia diplomatică de a alege momentul prielnic în plan intern şi extern pentru proclamarea Unirii Principatelor Române, conform voinţei poporului, în pofida faptului că la mijlocul secolului al XIX-lea, soarta celor două Principate se afla în mare parte la discreţia Imperiului Otoman şi a Rusiei Ţariste, care se opuneau vehement ideii de unire a lor. De altfel, obiectivul declarat al românilor prin care se cerea «Unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti într-un singur stat neatârnat românesc» a fost afirmat într-un mod clar în ziua de 24 mai 1848, la Braşov, prin programul-legământ intitulat: «Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei», dar, contrar intereselor legitime ale poporului român, în primăvara anului 1849 Imperiul Otoman şi Imperiul Ţarist au încheiat la Balta-Liman o aşa-zisă convenţie care afecta negativ suveranitatea Principatelor şi stabilea ca domnitorii ţărilor româneşti să fie numiţi direct de către sultan, cu acordul Rusiei Ţariste, astfel ca Grigore Alexandru Ghica în Moldova şi in Ţara Românească Barbu Ştirbei, să fie consideraţi înalţi funcţionari ai Imperiului Otoman. Să mai precizăm faptul că, deşi domnitorul muntean nu se împotrivea unirii, în multe privinţe, el nu s-a arătat la fel de entuziast ca domnitorul moldovean, care a înlăturat restricţiile şi marginalizarea care au fost impuse revoluţionarilor paşoptişti, reprimindu-i în ţară şi facilitând în acest fel reorganizarea şi încurajarea mişcării unioniste în Moldova. În condiţiile izbucnirii Războiului Crimeii, în 1853, ambii domnitori şi-au pierd scaunul domnesc, atunci când trupele ruseşti au ocupat Principatele, fiind urmate, după retragerea lor, de cele habsburgice şi cele otomane, toate cele trei imperii dovedindu-se ostile Unirii Principatelor. Se cunoaşte faptul că Războiul Crimeii, care a durat trei ani, s-a încheiat cu înfrangerea Imperiului Ţarist, iar Tratatul de pace încheiat la Paris în 1856 a stabilit o serie de prevederi care priveau şi statutul celor două Principate Române. Astfel, protectoratul Imperiului Ţarist era desfiinţat, urmând ca Principatele să beneficieze de garanţia colectivă a Marilor Puteri Europene, astfel că se păstra suzeranitatea otomană, dar se garanta independenţa administrativă, erau realipite Moldovei judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail şi se constituiau Divanurile Ad-hoc, cele care urmau să exprime voinţa românilor în privinţa unirii. În locul celor doi domnitori au fost numiți caimacani care să prezideze şi să consfiinţească hotărârile poporului, noul climat politic permiţând şi reîntoarcerea acasă a intelectualilor patrioţi moldoveni şi munteni care au pregătit formarea Comitetelor Unioniste. În renumitele Divanuri Ad-hoc puteau să fie prezenţi pentru prima dată şi ţărani, alături de reprezentanţi ai Bisericii, ai marii boierimi şi ai burgheziei în formare, astfel că toate forţele sociale şi politice erau chemate să se pronunţe în problema Unirii. Dacă în Ţara Românească majoritatea opiniei publice susţinea ideea Unirii, în Moldova situaţia s-a complicat în momentul în care Partidei Unioniste, în frunte cu Mihail Kogălniceanu şi Alexandru Ioan Cuza, i se opuneau cu îndârjire aceia care doreau menţinerea separării, un fel de partidă antiunionistă în frunte cu Gheorghe Asachi şi Costache Negruzzi, îndemnaţi de caimacanul Nicolae Vogoride şi având chiar de partea lor Austria şi Turcia! Au apărut, astfel, manevre politice concretizate prin falsificarea listelor electorale pentru Divanurile Ad-hoc, iar, în acest sens au fot dezvăluiri ale falsului în presa timpului, s-au accentuat o serie de tensiuni până la ruperea relaţiilor diplomatice. La intervenţia Franţei şi Angliei, a Împăratului Napoleon al III-lea, în cele din urmă, alegerile falsificate de Vogoride au fost anulate şi, în septembrie 1857, divanurile din cele două Principate s-au pronunţat pe rând în favoarea Unirii. În anul 1858, Marile Puteri europene acceptau prin Convenţia de la Paris uniunea între cele două ţări, cu instituţii proprii, dar cu armată şi Curte de Justiţie comune şi cu o Comisie Centrală la Focşani, care urma să facă legi de interes comun. Au urmat alegerile pentru Adunările Elective, prin instituţii care trebuiau să îi desemneze pe cei doi domnitori, iar tocmai pe această problemă au apărut din nou unele divergenţe, deoarece configuraţia în ambele Adunări Elective era asemănătoare, fiind împărţită în două grupări, una liberală şi alta conservatoire, cu toate că fiecare dorea unirea, dar cu un domn care să le apere interesele şi să le asigure păstrarea puterii politice. De exemplu, în Moldova, liberalii l-ar fi dorit ca domnitor pe Costache Negri, Vasile Alecsandri sau pe Mihail Kogălniceanu, în timp ce conservatorii îl propuneau pe fostul domn Mihail Sturdza sau pe fiul său, Grigore Sturdza, iar, în Ţara Românească situaţia era asemănătoare pentru că se confruntau pentru domnie câţiva candidaţi printre care se numărau: Barbu Ştirbei, Gheorghe Bibescu, Alexandru Ghica şi Dimitrie Ghica.
,,Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrarul! Fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria Ta, ca domn, fii bun…”!
În ceea ce priveşte Convenţia de la Paris, aceasta prevedea modul de organizare a Principatelor, dar nu specifica faptul că nu poate fi aceeaşi persoană, atât domnitor al Moldovei, cât şi domnitor al Ţării Româneşti. Dar, tot din Moldova a venit «ceasul bun», cum se spune, deoarece în pofida unor manevre politice de culise şi chiar a unor conspiraţii cu trădări şi trădători, a fost găsită o soluţie de compromis pe baza căreia urma să fie ales domnitor colonelul hatman Alexandru Ioan Cuza, comandantul armatei, care, cu toate că nu era o personalitate de prim rang în atenţia opiniei publice, în cele din urmă grupările politice l-au sprijinit pe deplin, preferându-l în faţa unui politician redutabil şi cu multe legături bazate pe interese de clan, aşa că, la 5 ianuarie 1859, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales în unanimitate ca domnitor al Moldovei. Din păcate, în cercurile politice din Ţara Românească, Alexandru Ioan Cuza nu era cunoscut, dar, apărea tot mai clară ideea că oricine ar fi fost ales domnitor la Iaşi, trebuia să fie ales şi la Bucureşti. Ca urmare a unei asemenea opinii, în noaptea de 23 spre 24 ianuarie 1859, membrii Partidei Naţionale s-au reunit la Hotelul «Concordia» din Bucureşti, unde, pentru prima oară s-a propus ceea ce până atunci fusese doar o năzuinţă supremă, ca Domnitorul Cuza al Moldovei să fie ales şi ca Domnitor al ambelor Principate Române, pentru a se înfăptui cu adevărat Unirea. Deci, la 24 ianuarie 1859, Alexandru Ioan Cuza fost ales în unanimitate ca Domnitor şi al Ţării Româneşti, iar populaţia strânsă în jurul Dealului Mitropoliei a primit vestea cu entuziasm şi cu o bucurie de nedescris! Marele istoric şi patriot român, Mihail Kogalniceanu spunea în discursul său adresat Domnitorului, după alegere: ,,Alegându-te pe tine domn… am voit să arătăm lumei aceea ce toată ţara doreşte: la legi noi, om nou… Fii dar omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrarul! Fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria Ta, ca domn, fii bun, fii blând; fii bun mai ales cu aceia pentru care mai toţi domnii trecuţi au fost nepasători sau răi. Nu uita că dacă cincizeci de deputati te-au ales domn, însă, ai să domneşti peste două milioane de oameni”! În pagina sa festivă, Ziarul «Românul», din 27 ianuarie 1859 scria următoarele cuvinte despre acest moment sublim: « Nu se auzeau în toată Capitala decât cele mai vii demonstraţii de bucurie care erau singurul spectacol care se vedea pe toate uliţele, pe la toate răspântiile, pe toate locurile publice ale Bucureştilor. Fraţii noştri ţărani… strigau acum cu toată puterea energică a sufletelor lor: Să trăiască Cuza! Să trăiască Domnul nostru! Se aruncau unii în braţele altora, fără deosebire de condiţii, ca şi cum toţi, în general, ar fi scăpat de jugul cel mai apăsător», pentru că Unirea semăna ca o eliberare din robie! Dar, merită subliniat faptul că nici dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza şi nici recunoaşterea internaţională a Unirii, nu au fost obţinute atât de uşor, pentru că Înalta Poartă şi Austria le considerau drept o încălcare a Convenţiei de la Paris, iar, la insistenţele acestor puteri ostile unirii, au urmat mai multe misiuni diplomatice conduse de către apropiaţi ai lui Cuza! În capitalele Marilor Puteri au fost organizate conferinţe, s-au manifestat unele tergiversări şi chiar ameninţări de intervenţie militară, dar, fermitatea Domnitorului Cuza, reacţia energică a Camerelor şi a guvernelor, poziţia intransigentă a marelui diplomat Costache Negri şi atitudinea favorabilă a majorităţii Marilor Puteri garante au avut ca rezultat faptul fericit ca în septembrie 1859 să se accepte recunoaşterea dublei alegeri a domnitorului Cuza, la Conferinţa de la Paris, iar, deplina Unire a fost recunoscută abia 2 ani mai târziu, la Conferinţa de la Constantinopol, când Înalta Poartă a renunţat la toate condiţiile pe care le solicitase anterior, chiar dacă Austria, în schimb, era dispusă ca să recunoască Unirea doar pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. În ultima instanţă, prin Unirea Moldovei cu Ţara Românească s-a format un stat unitar care în anul 1862 a adoptat numele de România, cu Capitala la Bucureşti, cu o singură Adunare şi un singur Guvern, ceea ce constituia un pas hotărâtor pe calea înfăptuirii statului naţional unitar român. Din păcate, poate chiar ca o «ironie» a istoriei, Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, care a început la 24 ianuarie 1859, cu multe speranţe şi cu atâta bucurie, s-a încheiat printr-un conflict deschis cu elita politică, fiind acuzat de autoritarism şi silit să abdice în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866. Dar, dincolo de orice acuze şi reproşuri, trebuie spus că reformele iniţiate de către Alexandru Ioan Cuza au pus bazele dezvoltării moderne a României, chiar dacă personalitatea uneori controversată a Domnitorului aduce şi unele probleme în istorie. Cu toată opoziţia îndârjită a vechii boierimi, a marii burghezii în ascension şi a unei părţi a Bisericii, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a iniţiat împreună cu primul său ministru, Mihail Kogălniceanu, o serie de reforme interne importante, cum ar fi: reforma fiscala în 1861, prin care se instituia impozitul personal şi cel funciar, secularizarea averilor mănăstireşti în 1863, cu scopul de a trece in proprietatea statului marile averi ale bisericilor şi mănăstirilor, legea rurala din 1864, prin care au fost împroprietătiţi peste 400 de mii de ţărani şi alţi 60 de mii au primit locuri de casă şi grădini, reforma agrară care a desfiinţat servituţile şi relaţiile feudale şi a reprezentat unul dintre cele mai însemnate momente din istoria României moderne. În timpul domniei lui Cuza a fost reformată şi justiţia, au fost concepute: o nouă lege electorală, Codul Civil şi Codul Penal inspirat de legislaţia franceză, învăţământul primar a devenit obligatoriu şi s-au înfiinţat Universitatea de la Iaşi în 1860, iar, cea din Bucureşti în 1864 şi a fost organizată Armata naţională. Dar, pentru că Domnitorul realizase reforme solide, fără a mai păstra legătura cu elita politică, au apărut şi situaţii când aplicarea reformelor a fost obstrucţionată de rezistenţa Adunării Legiuitoare, pe care a şi dizolvat-o la 2 mai 1864, prin forţă, iar, în acelaşi an, a fost supusă aprobării poporului o nouă Constituţie, prin care domnitorul avea puteri sporite, ceea ce a atras atât nemulţumiri interne, cât şi din exteriorul ţării! În urma acestor acţiuni hotărâte, împotiva Domnitorului s-a constituit o coaliţie «monstruoasă» alcătuită din liberali şi conservatori, poate aceeaşi unanimitate care l-a şi ales în fruntea ţării, astfel că, Alexandru Ioan Cuza a fost forţat de către complotiştii din «monstruoasa coaliţie» să renunţe la tron în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, iar, la finalul zilei, domnitorul a fost obligat să părăsească ţara şi să ia calea exilului. Domnitorul Unirii avea să moară la Heidelberg, în Germania, la 15 mai 1873, când avea doar 53 de ani, departe de ţara pe care a iubit-o atât de mult! Osemintele sale au fost aduse în ţară şi sunt înhumate la Mănăstirea «SfinţiiTrei Ierarhi» din Iaşi. Marile reforme iniţiate de către Alexandru Ioan Cuza au deschis calea făuririi României moderne, iar aducerea pe tronul ţării a prinţului Carol I a făcut că actul de la 24 ianuarie 1859 să fie unul ireversibil şi mereu orientat spre făurirea României Mari!
Profesor dr. Vasile GOGONEA
