Dacă ne gândim la cel mai strălucit exponent al spiritualităţii româneşti, ca simbol nepieritor al neamului nostru, geniul creator al culturii naţionale, care este Mihai Eminescu, merită să amintim faptul că «poetul nepereche» a avut, în vasta şi inegalabila sa publicistică social-politică, numeroase aprecieri şi referiri asupra simbolului emblematic al modernităţii sociale şi instituţionale a tânărului stat român, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, dar, mai ales asupra epocii sale în care s-au pus bazele împlinirii unui vis de veacuri, socotită a fi, pe bună dreptate: «cea mai însemnată de la fanarioţi încoace», pentru că sunt numeroase articole inserate în ziarele la care Eminescu colabora sau era redactor, mai ales în «Curierul de Iaşi» sau la «Timpul», dar şi în «Federaţiunea» de la Pesta, în care sunt analizate deceniile procesului de modernizare a Ţărilor Române, începând de la Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, deoarece Epoca lui Cuza (1859-1866) este socotită, cea mai însemnată din istoria modernă a românilor! Am putea spune că este perioada de înfăptuire a Marilor Reforme, a punerii bazelor instituţiilor cultural-administrative naţionale, prin «actele de suveranitate care au adus imense foloase materiale şi morale statului», Domnitorul Unirii acţionând, împreună cu marele său colaborator şi sprijinitor, nepreţuitul Mihail Kogălniceanu, pe coordonale generale ale modernizării europene! În acest fel: «Dreaptă sau nedreaptă, bună sau rea, secularizarea averilor mănăstirilor închinate Muntelui Athos, moşiile închinate reprezentând nu mai puţin de un sfert din suprafaţa arabilă a tânărului Stat; plus suprafeţe înrinse de păduri, după cum se ştie, secularizarea aplicându-se în toate ţările Apusului european, faţă cu o biserică cu mult mai puternică decât cea grecească din Constantinopol, fiindcă secularizarea a trecut în dreptul public al statelor», aşa cum se arăta în presa vremii!
«Eminescu nu a iertat niciodată ceea ce s-a petrecut la 11 februarie 1866: răsturnarea marelui Domnitor»!
Aşadar, în paginile gazetei conservatoare «Timpul», Mihai Eminescu avea să apere cu consecvenţă conţinutul şi necesitatea reformelor iniţiate de către Alexandru Ioan Cuza, domnitor luminat, care a demascat şi a blamat cu mult curaj pătura protipendadei antiunioniste, de sorginte, mai ales pământeană, pe care o numea «pleava din Ţarigrad», iar, perioada 1859-1866 o socoteşte ca fiind una de «emancipare politică şi socială», după modelul occidental al construcţiei instituţionale din veacul al XIX-lea, aceasta fiind socotită şi «o cerinţă impusă de modernizarea statului naţional român» (15 februarie 1880). Prin urmare, în susţinerea programului modernizator al Domnitorului Cuza, pe care adversarii radicali-liberali supranumiţi în epocă, «roşii», căutau a-l denatura sau chiar a-l obstrucţiona, din raţiuni politicianiste de clan, însă, Mihai Eminescu relevă faptul că, pentru succesul acestuia, o politică din ce în ce mai autoritară era necesară, oferind şi explicaţii cauzal-istorice, deoarece: «Absolutismul nu este pururea şi pretutindenea o nenorocire, absolutismul sincer, întemeiat ca atare pe dreptul public al poporului, absolutismul nu se ruşinează de sine însuşi şi care crede că, prin o birocraţie energică, cu învăţătură de carte şi incoruptibilă, se poate produce mai mult bine decât prin discuţiile adesea sterpe ale unor parlamente inculte. Dar, a avea un absolutism bazat pe minciuna parlamentară însemnează a avea o companie de esploatare în capul ţării, care, păzind cu ipocrizie formele esterioare ale parlamentarismului (subl.n.), e despotică nu în folosul statului şi a populaţiunilor, ci în folosul a o mână de oameni lacomi de avere şi moraliceşte putrezi», aşa cum subliniază cu acribie marele nostru poet naţional! Tocmai de aceea, el porneşte de la supoziţia că: «Dacă nu l-ar fi răsturnat, niciodată unirea Ardealului cu Transilvania nu se făcea!», un lucru foarte adevărat! O serie de autori de prestigiu subliniază faptul că: «Eminescu nu a iertat niciodată ceea ce s-a petrecut la 11 februarie 1866: răsturnarea marelui domnitor», iar, «Dacă actul de la 2 mai [1864] a fost o crimă, ea a fost francă şi pe faţă, făcută cu braţele încrucişate. Actul de la 11 februarie [1866] însă, participarea gardei palatului la răsturnarea Domnului e o infamie şi o laşitate. De câte ori partidele s-au unit, nu s-au unit decât spre a face un mare rău naţiei. S-au unit la ’66 ca să răstoarne pe Cuza Vodă. Dacă nu l-ar fi răsturnat, niciodată unirea Ardealului cu Ungaria (încorporarea Ardealului în Regatul Ungariei, în 1867 – n.n.) nu se făcea (subl.n.). S-au unit spre a aduce un Domn străin, pentru că amândurora le convenea un Domn fără iniţiative şi necunoscător de ţară, sub care amândouă să-şi poată face fără control manevrele (subl.n.). S-au unit, pentru a vota concesii «Strousberg». S-au unit pentru a proclama regatul», aşa cum s-a şi întâmplat! În strălucirea neştirbită de patina timpului şi în admirabila conştiinţă naţională care a fost Eminescu, i se lăsa posterităţii o severă judecată prin cuvintele: ,,Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina lui 11 februarie 1866 şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn”, pentru că în memoria neamului românesc, va dăinui un memento inconfundabil: „Am fi orbi şi răi români dacă am tăgădui meritele lui. Am înţelege chiar să-i arunce mănuşa oamenii nepărtinitori, am înţelege să i-o arunce viitorul. Trecutul n-are acest drept, căci nu e unul din contimporanii săi care să fie vrednic de una ca aceasta”, precizează Eminescu!
„Patriotismul meu, Principe, este deopotrivă cu a mea demnitate, el îmi interzice un demers, care ar putea crea serioase încurcături Alteţei Voastre şi loialitatea mea mă osândeşte la surghiun”!
Dar, într-un articol din 18 martie 1881, anul în care Poetul şi Martirul Naţional avea să se afle la Pontul Euxin, la noul oraş românesc Constanţa, locuind la Hotel «d’Angleterre», pe str. «Elenă» («Nicolae Titulescu»), pe locul căruia s-a ridicat mai târziu imobilului hotelului «Intim», azi dezafectat, unde Eminescu va scrie: „Să se ţină bine minte că Vodă Cuza a iertat prin viu grai şi în scris tuturor… absolut tuturor, numai colonelului Leca («trădător», participant la lovitura din 11 februarie 1866 – n.n.) şi altor câtorva nu; nu pentru el personal, ci pentru pata pe care acesta a pus-o pentru vecii vecilor pe steagul ţării. E unicul caz în istoria românilor! Au căzut Domni prin rebeliune făţişă a poporului sau a armatei, au căzut prin amicii lor faţarnici; nici un Domn român, absolut nici unul n-a căzut prin trădarea strajei domneşti; orice strajă, chiar adversară Domnului, pe cât era strajă au privit în unsul lui Dumnezeu pe oaspetele credinţei ei, şi oaspeţii sunt sfinţi, chiar pentru popoarele cele mai barbare, necum pentru cele civilizate”, a incriminat cu adânc dispreţ şi cu o revoltă evidentă, marele Mihai Eminescu! Cred că e bine să cunoaştem detalii despre o o legătură nemijlocită dintre Eminescu, cel care în 1859 se afla la Cernăuţi, ca elev, şi care s-a format în anii Epocii lui Cuza, şi Domnul Unirii, pentru că a existat această legătură, chiar dacă a fost de scurtă durată şi sub semnul întâmplării! Aşadar, la finele anului 1870, pe când Eminescu se afla la Viena (ca student: 1869-1872), împreună cu colegii săi, L. Năstase şi V. Burlă, membri ai viitoarei Societăţi Academice Literare «România Jună», înfiinţată în primăvara lui 1871, se vor deplasa în afara Vienei, în localitatea Döbling (azi un cartier în interiorul Vienei; acolo unde – printr-un joc al Destinului – în 1883-1884 Eminescu va reveni, căutându-şi sănătatea la un cunoscut sanatoriu, deci, în acest loc, în prima zi a Anului Nou 1870 sunt primiţi de însuşi Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, ce-i trei colindându-l şi urându-i sănătate, potrivit datinei strămoşeşti. Putem spune că a fost o urare de bun augur pentru Domnul Alexandru Ioan Cuza, deoarece, în ianuarie, acelaşi an, sătenii din jud. Mehedinţi, îl aleg, în lipsă, deputat al lor, iar în aprilie este ales şi senator la Turnu Severin, probă a popularităţii de care se bucura în rândurile largi ale ţărănimii, prin alegătorii săi. Deşi alegerea ca senator este ratificată în Corpurile Legiuitoare, şi deşi domnitorul Carol I îi scrie, rugându-l să se întoarcă în țară, marele şi demnul patriot care a fost Domnul Unirii, avea să-i răspundă în termenii unui veritabil şi lucid om de Stat: „Patriotismul meu, Principe, este deopotrivă cu a mea demnitate, el îmi interzice un demers, care ar putea crea serioase încurcături Alteţei Voastre şi loialitatea mea mă osândeşte la surghiun”! În concluzie, Perioada, scurtă a domniei lui Alexandru Ioan Cuza, una bogată în împliniri şi reforme, a coincis cu formarea intelectuală şi culturală a Poetului nostru naţional, inclusiv cu călătoriile acestuia prin strămoşeasca Transilvanie, aflată vremelnic în imperiul Austro-Ungar, perioadă când Poetului i se cristalizează convingerile sale naţionale.
Profesor dr. Vasile GOGONEA
