UNIREA CEA MARE – legitimitate istorică rotunjind aspirații de veacuri

310
FOTOGRAFIA INSOTESTE FOCUSUL MEDIAFAX: "Samoila Marza, ajuns intamplator fotograful Unirii, la patru zile de la intoarcerea din razboi Fotografie din timpul evenimentelor din 1 Decembrie 1918, realizata de Samoila Marza. Singurele fotografii care se pastreaza din timpul evenimentelor din 1 Decembrie 1918 sunt realizate de Samoila Marza, ajuns "fotograful Unirii" din intamplare. Avea 32 de ani, iar cu patru zile inainte se intorsese din razboi. Ca sa ajunga la Alba, a mers 11 kilometri, carand aparatul pe bicicleta. COLECTIILE MUZEULUI NATIONAL AL UNIRII ALBA IULIA / MEDIAFAX FOTO

Când  în 1648, mitropolitul Simion Ștefan al Ardealului, în „Predoslovia”  la frumoasa traducere a Noului Testament de la Bălgrad,  lansa celebra comparație a «cuvintelor» cu «banii» de aur („Bine știm că cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sînt buni carii îmblă în toate țările; așea și cuvintele, acealea sînt bune carele le înțeleg toți.”), acesta avea nu numai conștiința unității de neam, ci și de limbă a românilor de pretutindeni, în slujba cărora își înțelegea misiunea de înalt ierarh al bisericii ortodoxe ardelene.

Era această primă traducere a „Noului Testament” , făcută de pe texte greco-latine și în timpul principelui calvin Gheorghe Rákóczi I, o acțiune oarecum concertată, dacă avem în vedere că, dincolo de Carpați, în Moldova, mitropolitul Varlaam, un anticalvin convins, tipărise cu doar cinci ani în urmă, Cazania sa (1643), adică acea „Carte românească (nu «moldovenească»!) de învățătură”, care circula atât în Țara Românească cât și în Transilvania, pe urmele cărților bisericești tipărite cu aproape un secol în urmă de diaconul Coresi în cetatea Brașovului (1559-1581). Statuând la baza traducerilor sale graiul din nordul Munteniei și sud-estul Ardealului, diaconul Coresi inițiase așadar cu succes crearea acelei limbi literare românești pe care o vom întâlni, în diferite stadii de evoluție, în toate tipăriturile religioase ce vor urma în veacul al XVII-lea și chiar mai târziu, de la Varlaam la „poeticul” Dosoftei, până la oratoria de amvon bine organizată a mitropolitului Antim Ivireanu. La acest exemplar efort cărturăresc trebuie adăugat, ca element de unitate, literatura populară, care circula viu în întreg spațiul românesc, din Ardeal în Moldova, din nordul Dunării în sudul acesteia, la aromâni, meglenoromâni și istroromâni.
„În acelaşi timp – scria Mihai Eminescu – cărţile bisericeşti, tipărite în Ardeal, în Moldova, în Ţara Românească, opresc procesul de diversificare şi de dialectizare a graiului viu; acesta primeşte prin cărţi o normă unitară în rostire şi în scriere, căci, printr-un instinct fericit, traducătorii şi scriitorii originali aleg ca model dialectul cel mai arhaic al românilor, cel vorbit în Ţara Românească şi-n o parte a Ardealului, căci la cel mai vechi din toate se puteau reduce, ca la un prototip, dialectele ce încercau a se forma pe atunci. Poate să fi fost un instinct de adevăr, poate c-a fost însă chiar cunoştinţa limbei latine care i-a îndemnat la aceasta. Alături cu limba exista ca element de unitate literatura populară, a cărei răspândire uniformă nu e de tăgăduit. Aceleaşi balade ce s-au cules în munţii Moldovei sau ai Ardealului s-au aflat, în variante, în Dobrogea, încât se constată că piesele nemerite de literatură populară aveau tendenţa de-a se răspândi la toţi românii.(„Timpul”, 14 aug.1882).
Vrem să spunem că, deși despărțite, marile provincii românești organizate în forme statale de sine stătătoare înaintau istoricește și cultural pe acea comună substrucție de sentiment și cuget, care îl determina pe Eminescu să afirme răspicat, într-un articol publicat în „Timpul” la 3 aprilie 1882:
„Ei, să nu fi trăit Matei Basarab, nici Teofan al Ardealului, nici Varlaam al Moldovei, să nu fi fost suta a şaptesprezecea cu eroii şi cugetătorii ei (…). Azi limba este una de la Satmar pan-în Cetatea Albă de lângă Nistru, de la Hotin pân-în Graniţa militară, azi datina e una, rasa e una şi etnologic e unul şi acelaşi popor, care nu mai doarme somnul pământului şi a(l) veacurilor.”
Poetul care considera Transilvania un fel de „Romanorum Genitrix”, dacă putem spune așa, cu cuvintele sale: „Mater parens, muma născătoare a neamului românesc, Transilvania” („Timpul”, 26 ian. 1882), avea o vie conștiință a unității de neam, de limbă și obiceiuri. De aceea această axială idee a gazetăriei sale, laitmotiv de largi rezonanțe în întreaga operă, nu apare deloc la modul expozitiv și propagandistic, ci într-o amplă și exhortativă argumentație, având mereu în minte tabloul general al romanității orientale, inclusiv al insulelor de românitate de la sudul Dunării: „Românii sunt atât de numeroşi în munţii Ardealului încât fragmente ale populaţiunii Maramureşului fondează sub Dragoş statul Moldovei, fragmente din ţinutul Făgăraşului, Ţara Românească. Cine vrea să-şi facă o idee de energia cu totul elementară a acelui popor să considere că, optzeci de ani după fondarea ei, Moldova ajunge din colţul Ţării de Sus pană-n Nistru şi la Cetatea Albă, Ţara Românească într-o sută de ani până în Dobrogea şi pe întreg malul drept al Dunării. E o epocă aceasta care în Ardeal produce pe Voievodul Iancu, cum îi zic baladele române şi slave, pe Ioan Huniad Corvin. Papa Piu II (Aeneas Silvius Piccolomini ) născut pe la 1405, deci contimporan cu toată seria strălucită de eroi ai poporului românesc, zice despre Iancu, «Ioannes Hunniades, cuius nomen caeteros obnubilat, non tam Hungaris quam Valachis, a quibus natus erat, gloriam auxit». Încă în suta a şaptesprezecea Miron Costin scrie regelui Poloniei că cel mai frumos şi mai corect dialect românesc, cel mai apropiat de graiul italic se vorbeşte în Satmar, unde, cu toată emigrarea lui Dragoş, românii rămaşi acolo sub fratele lui, Voievodul Balc, sunt atât de numeroşi ca şi când n-ar fi ieşit nimenea din ţară. E curios a auzi azi că, tocmai în acele clasice locuri, d-nii maghiari vor să înfiinţeze o episcopie maghiară de rit greco – catolic pentru români şi ruteni.(„Timpul”, 4 nov. 1882).
Sub acest aspect, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 – înfăptuită în inima istorică a Țării – este în deplină legitimitate un act istoric în viața poporului român, încununând strădania de veacuri a tuturor celor ce s-au simțit de un neam, de o conștiință, de o limbă, de o tradiție. Este urmarea firească a unui îndelungat proces de coagulare și structurare a neamului românesc, într-un teritoriu unic, indivizibil și inalienabil – Patrie unică a aspirațiilor noastre de veacuri, „Grădină a Maicii Domnului” dimprejurul Carpaților, la Dunărea de Jos și la marginea Mării celei Mari…
Zenovie CÂRLUGEA

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here