Unicitatea Coloanei fără sfârşit

340

Să fie zadarnică acea “masă” nevăzută a văzduhului spre centrul căreia se îndreaptă nimbul credinţelor, legendelor şi tradiţiilor noastre româneşti.
Valoarea de patrimoniu universal a Coloanei este dată şi de noţiunea de infinit pe care o imprimă celorlalte opere. Ce dor nostalgic l-a îndemnat pe acel “morar” să zidească 12 scaune grele…
“Şi atunci când nu voi mai fi nici eu, vor cerne ele timpul meu”.
12 scaune în jurul Mesei care macină “soare și lună și vreme rea și vreme bună”, întru pomenirea celor dragi, dar și pentru nunţile ce au să vină. Când se bucură pomii de floare se desfăşoară pe Aleea scaunelor, anotimpurile. Traversând zăpeziile de peste veac, primăvara îndeamnă spre comuniune cu natura, comuniune sugerată de o bancă tăcută… În adierile de palid mister ale perfecţiunii greceşti regăsim prin Poarta Sărutului referiri istorice de reîntregire a fiinţei româneşti cum ar fi cele la care se referă filozoful Constantin Noica privind întemeierea Țării Româneşti prin venirea lui Negru Vodă din Făgăraş.
Brâncuşi mărturisea: „pentru mine ca și pentru apostolul Pavel, Sărutul reprezintă drumul Damascului (al revelaţiei divine). Apa dragostei poartă înţelesuri ale ființei de la noi. Fiinţa care se odihneşte, dar și năzuie se închide, dar se şi deschide, cum ar spune Constantin Noica.
Brâncuşi a adunat precum un alchimist de la ţărmurile lumii largi imagini ale întâlnirii și iubirii proiectate într-o reverenţă subtilă a vieţii.
Când cerul se umple de amurgul ireversibil în liniştea temporală, suavul parfum al iubirii poartă spre Coloană sus tot mai sus, tot mai departe, dangătul reverberat al clopotelor bisericilor situate pe aceeaşi axă sau în apropiere.
Reprezentări divine devin consonante cu lumea formelor brâncușiene în lumina spaţiilor romboidale.
Adina Victoria Sîrbu

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here