Unele consideraţii privind „O foarte succintă introducere în poezia română contemporană”, de Ion Popescu-Brădiceni (III)

621

Cititorul de poezie este obligat să se implice cu propria-i competenţă în descifrarea textului poetic: întâi ca descriere şi imediat ca interpretare în vederea unei transcendenţe a cuvântului ca enunţ. Metafora devine un fapt de predicaţie, un enunţ concentrat, care cuprinde deopotrivă elemente figurate şi elemente literale. Cuvântul joacă rolul unui focar în jurul căruia se stabileşte o ramă. Din acest unghi metafora se opune alegoriei, care conţine exclusiv termeni figuraţi fiind pură transfigurare. Poezia exploatează limba ca semiotică şi limba ca semantică – două câmpuri deosebite. Sensul semiotic este paradigmatic, iar cel semantic este sintagmatic. (I.P.B., 2021, p.42-43)
Oricum poetul se situează la confiniile limbii, iar textul poetic – conchide Manolescu – se lasă definit doar prin prisma jocului foarte complex dintre elementele care aparţin unele domeniului semiotic al cuvântului şi altele domeniului semantic al frazei şi totodată ceea ce reprezintă un lucru nou, prin prisma jocului dintre textul poetic şi alte texte poetice (numit intertextualitate) (I.P.B., 2021, p.43)
La fel ca Eugen Negrici, Nicolae Manolescu admite şi o poetică a expresivităţii, una voluntară şi una involuntară (Negrici, 1977). Ion Popescu Brădiceni arată că Nicolae Manolescu nu uită să aducă în vasta bibliografie pe Ezra Pound, pe Edgar Papu, Gérard Genette, Paul Valéry ca să reafirme că versul e ritmic, prozodic, purtând marcă specifică şi oferindu-se ca sursă de plăcere estetică, artificială, inevitabil. Rima intervine şi ea ca o nuanţare a arhetipului ritmic. Poeţii iau act de „sensibilitatea fizică” a cuvintelor şi preferă deseori să o exploateze pe aceasta în detrimentul caracterului instrumental. Cuvântul ca realitate fizică începe să-i intereseze mai mult decât cuvântul ca vehicul. Poezia concretă este şi va rămâne o poezie despre cuvinte. I.P. Brădiceni reflectează încă o dată că orice poem de azi este întotdeauna prozodic şi intertextual – transtextual. Este aşadar referinţă culturală. Apoi precizează că în concepţia postmodernă şi cea transmodernă nu există un grad zero al scriiturii poetice. Poezia lui Mircea Cărtărescu se regăseşte în concluziile lui Nicolae Manolescu în „Despre poezie”. Poemul e întotdeauna impur, crede acesta, e loc de întâlnire pentru întreg conţinutul existenţei umane, cu splendoarea şi abjecţia, cu paradisul şi infernul ei. Numai „poeticul e pur”, adică discriminatoriu, steril, fără contact profund cu fiinţa noastră pe care crezând c-o exprimă, o trădează. Poezia scoate totdeauna la iveală din exactitatea limbii adevărul profund al omului, precizează criticul.
În partea a zecea a studiului său I.P. Brădiceni se referă la o interesantă carte de poezie contemporană ca produs al columnismului gorjean (azi veritabila Şcoală de Literatură de la Târgu Jiu) în cadrul căruia activează de o viaţă scriitorul Lazăr Popescu, fie el poet, dramaturg, romancier, critic literar, eseist sau teoretician ori filosof al fenomenului literar şi cultural-istoric, dar şi remarcabil publicist şi om politic, comentator şi viguros lider civic al cetăţii sale.
Lazăr Popescu se întoarce la repere mai vechi şi accentuarea în acest sens a caracterului denotativ al cuvântului, vizualizarea sa până la a deveni un element plastic al comunicării, provoacă mutaţii, în mecanismul lecturii, obligată să-şi elaboreze tocmai acum o teorie.
Calitatea pur denotativă a cuvântului aduce cu sine caligrafia spontană, ca şi fenomenul aplatizării, aşa cum afirmă undeva Aurel Rău, în tandem cu Constantin Cubleşan (ambii laureaţi ai Atelierului Naţional de Poezie „Serile la Brădiceni”). „Nici un adjectiv/ doar ivirea primă/ prin timp/ Doar numele lucrurilor/ Atât. Lovind poate un rând de clape uzuale”. Aceasta să fie încă o dată funcţionalitatea puctului zero? se întreabă criticul nostru. Poezia pură după Mallarmé? Faţă în faţă cu faptul nud al limbajului? (ca la Thibaudet). Ori să fie poezia o tensiune semantică spre un cuvânt care nu există? (ca la Nichita Stănescu). Iată întâlnirea fertilă dintre cosmocentrism şi antropocentrism la poeţi precum Mircea Cărtărescu ori Lazăr Popescu (I.P.B. ,2021 p.48).
„Kilometrul zero al iubirii”, această veche-nouă carte a scriitorului Lazăr Popescu, redescoperă orfismul şi dictonul „ut musica poesis”. Limbajul liric şi emoţional este transformat miraculos într-o cântare intemplativă heraclitică, în cele din urmă. Uzând de oximoron Lazăr Popescu se reîntoarce la transmodernism, la mai vechea modernitate francogermană de sorginte mitosofică şi evident metafizică. Metapoetician aplicat, autorul „Poemelor Danei” se revendică totuşi din cultura pentru etern, adept al transendenţei reîncărcate în ontologia unui eros îmbătat de parfumurile tari ale tânjirii, după corpul ideal al unei iubiri ca o „sărbătoare reluată lângă lume”. Iar ca o mângâiere, cuvântul „explozie înceată în ochiul invizibil al florii” caută o „gamă neştiută” de litere şi sonuri menite să redea imaginarul unui „mai mult ca realitatea”. (I.P.B., 2021, p,49). Oricum I.P.Brădiceni are convingerea fermă a unei redescoperiri a neoexpresionismului de tip Georg Trakl, Lucian Blaga, Petre Stoica, numai că Lazăr Popescu e un apolinic nemântuit, un sedus mereu de „miracolul dilatat” al clipei scrise „în freamătul ierbii” şi transcrise sub semnul „luminii tremurătoare” şi al poveştii cu vrăbii semantice, elegiind precum Rilke ori Montale dicteul îndrăgostit de inefabil, actul poetic într-o simultaneitate aurorală cu „prinsoarea de fluturi” prin fâneţurile auguste ale memoriei, precum Cezar Ivănescu ori Artur Bădiţa. Poetul Lazăr Popescu nu se teme de discursul de reciclare a unor toposuri aparent pierdute. Asemenea lui Marcel Proust, ori Aurel Pantea, maturul columnist încă de la anul 1987 , cel de dinainte de „Amurgul traversat” îşi reclamă rezidenţa într-o epocă suspendată, staţionară o vreme în „orele mirării”, „într-un ceas translucid” în sclipirea oglinzii, unde „s-ar mai putea scrie cu gânduri de poeme” deci doar mintal, nu şi scriptural.
Tot scrutând „zările noi, stanţele suspendate în frunze tremurătoare” ca poet fantezist-ironic, Lazăr Popescu ascute cuvintele ca pe „neştiute pietre” ca să exclame oarecum excedat: „Ce reprezentare absurdă peste tot!” ca un Dorian Gray reîntrupat sub „negura de stele”.
Motivul vegetal funcţionează şi în textul domnului Lazăr Popescu întocmai ca la Marin Preda numai că salcâmului îi este preferat ulmul, pentru conotaţia lui psihanalitică. Poemul în sine revalorifică textualismul dar clapele maşinii de scris par să fie şi clapele unui „pian lăuntric”.
Astfel poezia poate fi acea „revărsare de ape”, acea articulare pasibilă de cântec cu – atât de frumos spus – „nostalgia unui sine strecurat tiptil pe uşa ce dă spre ieşirea din Casa Cuvântului”. Şi pentru Lazăr Popescu accepţiunea barthesiană a „gradului zero” al scriiturii e un miraj asumat cu o periculoasă luciditate: aceea a reinventării erosului despre care Georges Bataille sfirmă că ar fi „aprobarea vieţii până şi în moarte”. „Activitatea erotică este o exuberanţă a vieţii:” Ea este „tulburare elementară, este ceva a cărui esenţă este o răsturnare a oricărei ordini prestabilite şi răscoleşte puternic” (I.P.B., 2021, p.51)
Un „Acrostih” – care e o formă fixă – împrăştie un parfum de cireş oriental poposind oarecum şi în preajma haiku-ului. Roland Barthes ar aprecia că şi cuvintele tari au o anumită moliciune ca şi ceasurile lui Dali.
Romanul semiologic ai cărui protagonişti sunt poetul iniţial tânăr şi Dana cea reală, apoi cea din anamneză, e unul al sensului unduitor, aventuros, erotizant până la acea saturaţie care are drept consecinţă o scriitură despre scriitură, ca nonscriitură. Trăind „într-un ceas translucid, cristal mult aşteptat” poetul columnist, unul din fondatorii Şcolii de literatură de la Târgu Jiu, aşteaptă vremea când s-ar putea scrie „cu gânduri un poem”.
Această scriere este însă prezentă deja „din nou şi altfel totuşi”, ca de pildă în celelalte nouă apariţii verslibristice: Alte secunde, alte ipoteze, Amurgul traversat, Aureola umbrei, Omul care trece podul, Fachirul de scai, Scribul şi contesa, Cosmos în silabe, Amarul vector. Poetul şi poeticianul înalt instruit retrasează drumul de la gradul zero al scriiturii cu o finalitate exact precizată: să îmblânzească limbajul (sincronic) şi limba poezească (diacronică, cu sau fără voia sa) fie ea şi după experienţe precum a lui Valéry, Poe, Kavafis, Seferis, Gide, Proust, Saint-Exupéry ş.a.
Schimbarea la faţă a lui Lazăr Popescu, aşa cum precizează I.P. Brădiceni, rezidă în întoarcerea la prozodia clasică, la ritm mecanic, la rima provocatoare de metafore vii, dar şi la reciclarea modernului topos blagian al misteriosofiei, ontologiei deztabuizate din „rotaţia completă”. Iată finalul din „Vino”, unul apoteotic desigur: Senin ar fi fost necuprinsul, se poate/ şi norii albi se întorceau pe o parte/ vor reapărea dar peste ani 29/ să ne spună bine-aţi venit nouă… / Tăcere şi îmbrăţişare/ e mare misterul acesta, e mare/ sub cerul când întunecat, când candriu/ eu nu ştiu, nu ştiu şi nu ştiu…/ Aştept un semn, oare nu-l vei da?/ Va fi sau nu va fi aşa?/ Şi-n steaua Canopus ori Steaua Polară/ ne-om întâlni iar şi iar/ rotaţie completă, ani 29/ să ne spună bine-aţi venit nouă” (L. Popescu, 2017, p.30-31). Această gramatică a dragostei de la „Kilometrul zero” s-a reîmbibat de vechiul entuziasm dionisiac declanşat de reveria cu „ibovnica nemuritoare” – cum o numise Brâncuşi pe Margit, pe Pogany, desigur, nemurind-o în case şi în piatră.
Această sublimă iubire atinge noi culmi ale expresivităţii (auto)reflexive în această realizare artistică foarte recentă de mare emoţie interioară vibrotextuală intitulată „Kilometrul zero al iubirii”.
Ion Popescu-Brădiceni a evaluat trei destine literare, trei scriitori de o inegalabilă complexitate şi frumuseţe a limbii folosite în fiecare text. Poetul şi criticul Ion Popescu Brădiceni îşi aplică teoria în partea a doua a acestei cărţi analizând operele poetice ale mai multor scriitori contemporani precum Aurel Pantea, Adrian Alui Gheorghe, Spiridon Popescu, George Drăghescu, Adrian Frăţilă, Eugen Evu ş.a.
În orice caz, cartea „O foarte succintă introducere în poezia română contemporană” a scriitorului complex Ion Popescu Brădiceni, o personalitate marcantă a literaturii contemporane, este excepţional realizată, este o lucrare monumentală, o „rara avis”.
Mircea Tutunaru

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here