Conceptul de poezie contemporană pune în evidenţă un criteriu temporal (lat.: con=împreună, temporarum=timp) reunind scriitori din generaţii diferite a căror creaţie se individualizează prin aderenţa la un anumit curent literar, dar care se întâlnesc inevitabil prin trăirea aceluiaşi timp. Poezia contemporană românească pare a fi profund marcată de confluenţa a două drumuri ale istoriei, de dinainte şi de după 1989, primul încărcat de toate frământările, tensiunile şi angoasele regimului totalitar însă rezistând prin profunzimea compensatorie a unor geniali poeţi, cel de-al doilea divergent şi ezitant, adeseori confuz şi uneori efervescent, încercând să-şi găsească repede repere noi şi valide. Într-un demers simplificator, putem spune că principalele vârste ale poeziei contemporane sunt reprezentate de literatura modernă a anilor 1960-1980, urmată de postmodernismul anilor 1990 şi de literatura anilor 2000 aflată încă în căutarea unei identităţi (scriitori precum Nichita Stănescu, Mircea Dinescu, Marin Sorescu, Mircea Ivănescu şi alţii), neomodernismul care, pe de o parte, a fost un fenomen cultural de continuitate (o reîntoarcere la valorile poeziei interbelice), iar pe de alta, a însemnat o ruptură în raport cu realismul socialist al anilor 1940-1950. Discursul poetic reflexiv dominat metaforic aluziv, precum şi abordarea marilor teme esenţiale, conceptualizarea simbolurilor, ironia, aluzia livrescă, abstractizarea constituie câteva dintre caracteristicile poeziei neomoderniste şi ale literaturii anilor 2000 cu un curent literar, transmodernismul, care acoperă toate manifestările spirituale: religia, ştiinţa, politica, arta. Aşa cum bine preciza filosoful Radu Enescu, naşterea conceptului transmodernist porneşte de la observaţia că dezideologizarea postmodernistă propunea depăşirea ei prin transmodernism. Trebuie să precizăm că sub ameninţarea globalismului naţiunile îşi cultivă mai mult tradiţiile şi specificul, aşa cum de altfel susţine şi Theodor Codreanu. Lumea devine mai transparentă pentru om când îl vede pe Dumnezeu ca şi lumea în deschis a lui Heidegger („luminişul fiinţei”).
Această foarte succintă introducere în poezia română contemporană, scrisă de ion Popescu-Brădiceni, nu poate pleca, aşa cum spune autorul, decât de la întrebarea lui Martin Heidegger „Şi la ce bun poeţii în timpuri sărace?”. Răspunsul este unul singur: „Ca să rostească în poezie – ci nu în teorie ori critică hermeneutică sau filozofie – Esenţa poeziei.”
Ion Popescu-Brădiceni, asumându-şi riscul de a-i irita pe mulţi, consideră că România de azi are doar câţiva poeţi de o incontestabilă valoare mondială. Aici el îi enumeră pe poeţii români George Bacovia, Tudor Arghezi, Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Cezar Ivănescu, Gabriel Chifu, Mircea Petean, Mircea Bîrsilă şi alţii. Poezia este construcţie şi nu poate fi confundată doar cu arta retorică. Poezia, spune autorul, stă în întregime în cuvinte, forme, sensuri, figuri de stil etc. Discursul poetic nu vorbeşte despre lucruri ci intenţia poetică se manifestă ca obliterare a lucrului prin cuvânt. Iată că poetul Ion Barbu, adoptând o asemenea coordonată, nuanţa memorabil: „Poezia trebuie să păstreze invariante faţă de anumite grupuri de transformări verbale… Invariantul, permanenţa e subtilă disociaţie intelectuală” şi mai precizează că: „fără această preocupare de esenţial şi permanent, poezia s-ar preface în barbarie ori alexandrinism”. De asemenea, Ion Barbu spune că „apele limbajului nu sunt şi ale spiritului…” ci ele se lasă transcrise în celălalt univers: de curăţii şi semne raportate la experienţă şi transfigurare şi la noua spiritualitate. Contrazicându-i pe cei din Liège, care afirmă că poezia e limbaj, Barbu menţionează că limba poetică este total opusă limbajului supravegheat, îngrijit, căci existenţa ei constă exact pe dos, în violarea normelor limbajului.
Aşa cum ne afirmă criticul nostru, în viziunea barbiană poezia întronează o formă de existenţă în care stă sufletul. În continuare Ion Popescu-Brădiceni ne arată că Ion Barbu aduce un elogiu lui Lucian Blaga într-o proză emblematică după ce se delimitase de Tudor Arghezi în Poezia argheziană, în Pro domo şi în Poezia leneşă.
Despre cartea Ordinul lui Orpheus, scrisă de către Ion Popescu-Brădiceni, la fel ca şi Mircea Bîrsilă, pot să spun că este o carte extraordinară, „toate secvenţele – versete” fiind uluitoare. Privitor la lirismul operei prof.univ.dr. Mircea Bîrsilă trebuie să precizăm că acesta rezidă în întărirea unei moralităţi eterne, sentiment veritabil şi permanent (vezi România literară nr.26/2021). Poemele sale sunt memorabile: De mai multă vreme, Rugăciune, Rugare, Psalm. Poetul îşi trăieşte aventura constrângând eternitatea în secunda de viaţă a unui obiect cu o existenţă efemeră, aşa cum se mai observă în creaţiile lui Ion Minulescu. Iată că uneori s-a nimerit ca „lucrările” lui Constantin Brâncuşi să fie în această stare de graţie. Şi astăzi, poetul smulge cuvântul, un cuvânt în stare de criză cu care face să se înalţe o exprimare a infinitului ruptă de vis.
Aşa cum în „Diurnalis” Silviu Doinaş Popescu reconcepe poezia ca formă pentru propria-i natură, foarte sintetică, în efortul de a se întoarce întru relevarea ei însuşi ca să ardă în sine în acea clipă repede (Mihai Eminescu) toată memoria umană (Ion Popescu-Brădiceni, 2021, p.3-15). Misiunea poetului este să obţină intensificarea sensurilor tropologice până la eliminarea miraculoasă la acea nuanţă înclinată ca să pară fantasmă ori mit (I.P.B., pag.9). poetul îşi construieşte programul estetic împlinit/explicit pentru perfecţiunea unei opere astfel încât aceasta să dureze printr-o frumuseţe deosebită fie şi numai în cântarea iluziilor nemuririi. Referitor la G. Bacovia, domnul IPB arată că magicul cuvânt care prelungeşte sunetul tăcerii din secretul unui suflet ajută misterul să se înalţe ca la Lucian Blaga. Când se referă la Ungaretti, poetul care a dat capodopere precum Veselia, Sentimentul timpului, Zi după zi, autorul acestei cărţi izbucneşte dintr-o sete de inocenţă şi este în acelaşi timp memoria şi opusul memoriei. Mai precizează că pentru un homo poeticus ca Giuseppe Ungaretti poemul este o maşină dotată cu o memorie care o întreţine, care îi perpetuează ritmul similar celui al naturii. Întocmai au procedat poeţii Ion Barbu şi Lucian Blaga şi apoi Marin Sorescu şi Nichita Stănescu. Analizând „poemul-maşină” Ion Popescu-Brădiceni a recurs la acesta în Ostrakon, în Reinventarea lui Orpheus şi în Rob la poezie, în Florile râului şi Ultimul alchimist, despre care eu am mai scris. În aceste lucrări Ion Popescu-Brădiceni a mizat strict pe logică şi pe extensia unui lanţ milenar de eforturi coordonate de către intelect care să regenereze muzica sufletului. În continuare, în cartea O foarte succintă introducere în poezia română contemporană autorul identifică transevalautiv vocea unor poeţi contemporani: Gabriel Chifu, Ioan Moldovan, Liviu Ion Stoiciu, Adrian Alui Gheorghe, Aurel Pantea, Coman Şova, Aurel Ştefanachi, Paul Aretzu, Adrian Frăţilă, Lazăr Popescu, Maria Cassian Spiridon, Spiridon Popescu, Gheorghe Grigurcu, Arcadie Suceveanu, Leo Butnaru, Adrian Popescu. Reconvertind expresivitatea (in)voluntară Ion Popescu-Brădiceni a dorit să scoată în relief aspectele definitorii, toposuri asupra cărora a zăbovit o armată de critici tot contemporani; „o să fiu nevoit a mă supune unui criteriu barthesian: gratuitatea scriiturii pe care scriitorul o trece sub tăcere”, ne spune autorul, şi continuă: „din care intră în amintirea-mi circulară încă un criteriu – imposibilitatea de a trăi în afara textului infinit (necesitatea de a triumfa în intertextualitate)”. Poetul mai precizează că este întotdeauna prins în războiul ficţiunilor (al graiurilor) ca făptură de limbaj. Nici un obiect nu se află într-un raport constant cu plăcerea şi totuşi pentru scriitor acest obiect există. El nu este limbajul ci limba, limba maternă.
Nichita Stănescu se visează a fi un savant atomist care se ocupă nu de sfărâmarea materiei ci de sfărâmarea cuvintelor în atomii lor (I.P.B., p.10-11).
Ca teoretician al metapoeticii marele poet propune o atomică fantezistă a cuvintelor: „Se făcea că fiecare cuvânt pe care-l spuneam era ca un abur plutind deasupra lucrurilor” apoi ne spune că în visu-i de iniţiat cuvintele erau „un fel de umbră de aur în conştiinţa pe care o arunca structura materiei”.
Cuvintele ele însele sunt palpabile dar ce este vorbirea scrisă? Este, după cum criticul ne informează, un act de memorie. Desigur, se gândeşte hermeneutul că nu se poate ca materia şi nici umbra ei în conştiinţă, vorbirea, să fie ireversibilă ori vorbirea, dacă este fixată prin semne, e reversibilă pentru că oricând o putem relua. Ireversibile sunt doar acele fenomene nefixate printr-un semn. Rezultă că şi simbolul este reversibil şi orice tip de generalizare este reversibil, numai actele particulare sunt ireversibile dacă nu pot fi subsumate unui simbol. În limbaj reversibil este locul comun. Cugetând aspru, ca de pildă Nicolae Manolescu, Ion Popescu-Brădiceni consideră că asemenea aserţiuni ale lui Nichita Stănescu metamorfozate până la absurd părând uneori vorbărie goală, au însă şi câte un miez incandescent iradiind o vocaţie teribilă a simplităţii şi a transparenţei. Literele reprezentând idei perfecte de sunet care au un caracter internaţional. Mai multe cuvinte nasc o propoziţie sau o frază cu un caracter particular unic şi invers, tensiunea unicului poate naşte cuvântul naţional iar acesta simboluri universale.
Deci numai o atomică a cuvântului ne poate releva trăsăturile de universalitate şi cele foarte particulare ale cuvântului. Cuvintele sunt asemănătoare cu fiinţele, ele sunt chiar fiinţe. Au, desigur, un fel de a trăi al lor, când libere zboară în aer ca păsările, când trăiesc în simbioză cu creierul, cu coardele vocale, cu limba şi cu buzele. I-a fost hărăzit lui Nichita Stănescu să mediteze la integrarea cuvântului într-o morfologie pură în care o propoziţie sau o frază are valoarea unui singur cuvânt sau chiar a unui metacuvânt.
Ca ipoteză de lucru Nichita Stănescu foloseşte termenul necuvinte pentru a identifica elementele primordiale ale poeziei aşa cum ele se nasc, nenoţionale şi ambigue.
Vizând un concept entropic precum comunicarea absolută, acelaşi creator anticipează saltul calitativ. „Fluxul comunicării se îngustează ca o pâlnie” spre cuvântul scris, de la emiţător la receptor. Ne mai informează Ion Popescu-Brădiceni că se străvede o programatică conflictualizare a poeziei cu antipoezia.
(Va urma)
Mircea Tutunaru
