Libertatea e o definiţie a democraţiei. Libertatea de a alege e o definiţie a personalităţii. De libertatea de alegere vorbeau existenţialiştii francezi (Sartre, Camus, Malraux, Istrati ş.a.). Cu selecţia socială justă e însă, în capitalismul multilateral dezvoltat, o mare problemă, întrucât cei bogaţi profită, iar cei săraci suportă tot soiul de injustiţii.
O afirmaţie că „fiecare obţine locul pentru care are aptitudini şi e dispus să depună o cantitate suficientă de efort” descinde din comunismul lui Marx şi Engels. Aşa că măcar într-o social-democraţie (să zicem de tip suedez ori francogerman – n.m.) să-şi vadă ea o asemenea legitate roadele pe termen scurt/ mediu/ lung.
O selecţie socială justă care să ţină cont de aptitudini e desigur ideală, e o utopie care uneori chiar funcţionează, dar pare să fie girată mai degrabă de selecţia naturală darwinistă, ci nu de criterii de competenţe dobândite prin educaţie, prin talent înnăscut şi recunoscut contextual, prin cultură însuşită temeinic.
Instituţiile care au susţinut idei precum alegerea liberă, opţiunea pentru un destin, mecanismele de autoreglare ale pieţei forţei de muncă, şcoala ca ansamblu de oportunităţi, asigurarea de către societate a egalităţii de acces au fost politicile neoliberale. Dacă, în aceste condiţii apar diferenţe de reuşită, ele s-ar datora exclusiv opţiunilor libere ale indivizilor şi meritelor lor personale (aptitudini, motivaţie, efort).
Legitimarea meritocratică a inegalităţii generate de o economie de piaţă e şi în România ca aiurea – total neconvingătoare – un mit capitalist, corporatist, globalizator etc. De ipso et de facto, aportul meritocraţiei în a justifica un aspect ori altul ce ţine de o selecţie socială justă e fals: cel puţin în interiorul unei ordini capitaliste liberale e imposibilă justiţia dreaptă, onestă, bazată pe efort propriu de afirmare. Din păcate, chiar dacă se mai întâmplă şi excepţii, ele nu confirmă regula. Prin urmare şi celălalt mit, cel al construcţiei sociale, s-ar putea să fie tot calp; s-ar putea, iarăşi, să dea apă la moară „eternităţii” istorice a societăţii capitaliste; or, evoluţia istoriei a omenirii a urmat cursul ascendent, în spirală, al orânduirilor: primitivă, sclavagistă, medievală, capitalistă, socialistă şi în mod normal cea comunistă ar trebui să se instaleze într-un viitor oarecare.
Rămânerea pe loc, încremenirea în proiect, a capitalismului nu-i deloc soluţia de rigoare. Aşa numitul constructivism (azi foarte la modă) e doar parţial… ştiinţific argumentat; e şi el tot un model neverosimil de variabil şi subiectiv. Constrângerile materiale şi spirituale pe care o clasă socială le îndură o vreme pot produce mişcări sociale, revolte, răscoale, nesupuneri, gesturi de valenţe simbolice şi revoluţii care aduc saltul calitativ scontat: unica soluţie.
Prin perspectiva teoriile conflictualiste – care se inspiră masiv din gândirea marxistă – departe de a contribui la instaurarea unei societăţi meritocratice, juste, şcoala funcţionează şi ca instrument de reproducere ad infinitum a relaţiilor capitaliste de dominaţie. Şi ea are o funcţie similară cu aceea a aparatului poliţienesc sau militar, de exemplu, doar mijloacele prin care se realizează această funcţie sunt diferite. În loc să impună dominaţia printr-o forţă materială, ea o impune prin canalele simbolice ale culturii. Astfel meritocraţii ar dispune de o cultură majoră, iar clasele dezavantajate doar de subculturi minore. Cultura şcolară e o cultură „majoră” numai pentru că, de multe, de deja prea multe secole, este împărtăşită de grupurile care deţin puterea.
Astfel, şcolile s-ar clasifica şi ele în şcoli „de elită” şi şcoli „de cartier”. Ca atare efectul de segregare reiese din acest stupid clasament; şcoli centrale (ale categoriilor avantajate), şcoli rurale, şcoli de cartier (clasificate drept şcoli de mâna a doua pentru elevi de mâna a doua sau de masă), care se dovedesc a fi şcoli ale categoriilor dezavantajate (ghettouri populare).
Ca atare, de ce vorbim şi scriem în eseul de faţă? De libertatea de alegere? Cui prodest? De o selecţie socială justă? Când, unde şi cum? În ce epocă? Pentru că în cea capitalistă, în nici un caz!
un comentariu de Bogdan Chirimbu
