Un profesor cu vocație de cercetător: Grigore Pupăză

370
B5BYW1 Young person writing

L-am cunoscut pe profesorul Grigore Pupăză la începutul anilor ‘70, când făceam primii pași pe tărâmul învățământului. Nu doar experiența dumnealui la catedră merită admirată, ci și bucuria de a împărtăși celorlalți din bogatele cunoștințe pe care le avea. Conectat la metodele noi de activizare a elevilor în cadrul procesului instructiv-educativ, demonstra că era iubitor de osteneală, că nu era omul satisfacerii dorințelor proprii, nu se închidea în sine, ci ieșea spre ceilalți, se consuma pentru ei. Era evident că se vindecase de mult de eventualele porniri egoiste, că asculta de o voință exterioară care îi cerea să aibă grijă de aproapele său.

Comunicările pe care le făcea, fie la Cercul pedagogic al profesorilor de limba și literatura română din gimnaziu, fie în cadrul Filialei de Științe Filologice, se distingeau prin bogăția informației, prin efortul general de investigare și, mai ales, prin creativitatea gândirii.
Citind acum manuscrisele păstrate cu evlavie de profesorul Dan Pupăză, fiul său, m-am edificat odată în plus, că ne aflăm în fața unui dascăl cu vocație de cercetător. Domeniul asupra căruia s-a aplecat cu precădere a fost folclorul, convins fiind că aici poate descoperi înțelepciunea poporului.
Materialul cules nu este intersant doar ca document, ci și ca fenomen artistic, nu numai pentru ce spune creatorul anonim, dar și cum spune.
Chiar dacă Lucian Blaga asocia folclorul cu o cultură minoră, nu acorda epitetului o accepție peiorativă. În pofida permanentei improvizații, a spontaneității și a totalei absențe a sentimentului perenității, creația populară poate să dureze mii de ani. Autorul „Poemelor luminii” credea că mai degrabă cultura majoră, născută din dorința de a depăși spațiul și timpul vizibil, este mult mai expusă catastrofelor și pieirii.
Cultura populară românească, atât de înfloritoare și de bogată, a stârnit interesul scriitorilor români pentru că vedeau în ea o sursă inepuizabilă pentru propria lor creație. Cuvintele lor elogioase n-au fost ecoul unor factori conjucturali, ci au izvorât dintr-o sinceră și adâncă prețuire față de folclor. Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Tudor Arghezi etc. s-au dovedit, de-a lungul întregii lor vieți, admiratori fervenți ai creației populare, pe care au cules-o și au transmis-o generațiilor viitoare.
Profesorul Grigore Pupăză a fost permanent preocupat de viața satului și a dorit cu ardoare să descopere și să transmită mai departe acele creații care se constituie ca o mărturie a existenței oamenilor dintr-o anumită zonă a Gorjului. În versuri mai mult sau mai puțin realizate artistic, este învederată sărăcia care generează fenomenul emigrației. Ceea ce ne impresionează este drama dezrădăcinării. Nevoiți să treacă dincolo de ocean pentru a se căpătui pe pământul Americii, imigranții au parte de o profundă dezamăgire. Tărâmul Fericirii pe care îl visaseră la plecare este o mare și usturătoare iluzie. Din unele versuri transpare ideea că oamenii aceștia sunt urmăriți de un blestem încă de la naștere, de vreme ce suferințele lor s-au succedat și-n țară și dincolo de granițele ei. Sentimentul dominant al dezrădăcinaților este dorul, cuvânt profund românesc, de o mare complexitate, întrucât combină, așa cum observa filozoful Constantin Noica, șase termeni: durere și plăcere, căutare și negăsire, așteptare și nevenire. În cazul imigranților, cuvântul își pierde orice conotații pozitive, frizând tragicul.
Iscodirea folclorului are drept temei valoarea documentară a acestuia, dar și convingerea că poți descoperi acele nestemate pe care unii le credeau ca fiind aparținătoare culturilor majore. Esențialul din folclorul emigranților rămâne o irepresibilă tristețe, doar pe alocuri răsărind câte o luminiță sau vreo oază de speranță. Este greu de crezut că n-au existat creații, chiar dacă puține la număr, unde să apară obstacole depășite, peisaje mirifice, oameni buni, nobili, generoși.
Cenzura din perioada în care Grigore Pupăză cercetează interzicea cu desăvârșire relevarea unor aspecte pozitive privitoare la americani. Personaje capabile să metamorfozeze nenorocirea în măreție umană și în bucurie n-ar fi putut să apară atunci. Atitudinea antiamericană a reprezentat una din constantele comunismului; dacă o respingeai sau o nuanțai, refuzând negrul și acceptând culori mai calde, ai fi riscat să fii etichetat dușman al poporului tău.
Preocuparea de a învedera forța creatoare a gorjenilor de pe Jii, de pe Jaleș sau din preajma codrilor Tismanei în sfera portului popular a fost permanentă la Grigore Pupăză. Reliefarea multiplelor semnificații ale batistei în viața omului denotă o bună cunoaștere a etnografiei, dar și a bogăției sufletești a oamenilor din zona cercetată.
O trăsătură a folclorului, specifică mai ales acelor sărbători câmpenești denumite nedei, este sincretismul, termen provenit din istoria religiilor. Elemente eterogene fuzionează, muzica, dansul, teatrul, poezia ajung la o conviețuire inseparabilă. Prin sincretism, creația populară prinde rădăcini mai puternice, iar nivelul artistic sporește în ritm sensibil. Geneza, desfășurarea, rolul nedeii în sânul comunității umane sunt evidențiate cu deosebită claritate. Uneori are importanță în alungarea forțelor malefice și în atragerea celor benefice, alteori este vorba de un ritual al fecundității.
Un punct de vedere interesant formulat de cercetător: nedeia nu trebuie văzută ca un fapt etnografic-folcloric doar în ziua ei. Cuprinderea este mult mai largă, întinzându-se atât într-o perioadă premergătoare, dar și posterioară evenimentului. Rolul benefic al nedeii este indubitabil, pentru că stimulează, pe de o parte, creația folclorică, iar pe de altă parte contribuie la crearea costumului popular de o mare varietate. Nu este de neglijat nici faptul că nedeia asigură solidaritatea sătească și intersătească.
Tulburătoare mi se par paginile în care sunt evocați cărturarii care au inițiat și au dezvoltat mișcarea culturală de pe Jaleș, înființarea bibliotecii „Crinul”, editarea pe o perioadă de patru ani, începând cu data de 1 ianuarie 1920, a revistei „Crinul Satelor” cu administrația și redacția în localitatea Cornești-Gorj. Societatea Educativă „Tribuna” a cărei deviză era: Nimic pentru noi, totul pentru popor ne trimite cu gândul la ideile iluministe propagate de corifeii Școlii Ardelene sau poporaniste din jurul revistei Viața românească. De remarcat că sufletul tuturor acestor acțiuni a fost Gh. Găvan-Jaleș, ajutat, firește, de alți dascăli cu minți luminate și inimi mari.
Revista „Crinul Satelor”, devenise cunoscută în majoritatea comunelor din județul Gorj, dar și în Mehedinți, Vâlcea, Craiova, Constanța etc.
Interesul față de folclorul ritual se materializează în culegerea a peste 130 de piese de la 51 de informatori. După o prezentare, a bibliografiei care vizează actul cu substrat magic, prin care se urmărește să facă bine sau rău cu ajutorul unor forțe supranaturale, denumit descântec, este evidențiată diversitatea acestei specii folclorice: de diochi, de izdat, de bubă, de obrântit, de gălbinare etc. Fie că sunt în versuri, fie că sunt în proză, descântecele au la bază acea concepție potrivit căreia există o legătură cauzală între cuvânt și acțiunea pe care o cunoaște. În invocație, sunt chemate forțe supranaturale în ajutor: soarele (descântec de soare săc), apa, focul, Maica Domnului etc. Prin mulțimea de comparații de înaltă măiestrie, se ajunge ca unele descântece să dobândească caracter literar. Într-un descântec de năjit, descoperim ceea ce lingviștii numesc stilul ca abatere: Amândoi într-o căroaie/Ca omul cu omoaia. Folosirea substantivului omoaia sinonim cu femeia, nevasta, ne trimite cu gândul la agramaticalitățile din poezia modernă. Paralelismul semantic constând în reluarea ideii în versul următor, dar cu alte cuvinte, și enumerația sunt alte procedee artistice frecvent întâlnite în descântece.
Prin elementele de magie, omul a încercat să descifreze tainele viitorului, născându-se astfel folclorul de previziune: datul cu boabele sau în bobi. Aceleași elemente stau și la baza blestemelor, farmecelor sau vrăjilor.
De remarcat că blestemele culese de Grigore Pupăză elimină practica magică și devin cântece populare de largă circulație și de mare frumusețe artistică. Unele nu doresc moartea, ci să ispășească păcatele, deviza lor fiind nicio faptă fără ispașă, ea constituindu-se ca o componentă structurală a viziunii românești despre existență.
De un real interes ne apar și cântecele de cătănie și de război culese din zona Valea Jaleșului. Ele devin reprezentative nu doar pentru această zonă, ci pentru spiritualitatea întregului nostru neam.
Preocupat de activitatea dimierilor de pe Jaleș, ale căror relicve se află la Muzeul Sătesc din Arcani ce poartă numele Grigore Pupăză, cercetătorul pasionat n-a lăsat în afara preocupărilor sale nici folclorul copiilor de o bogăție și de o frumusețe neîndoielnică. Lectura paginilor în care sunt adunate comorile de gând și de suflet ale copiilor din perimetrul cercetat mi-a trezit amintirea propriei copilării într-un sat din județul Gorj. M-am gândit câtă dreptate avea Lucian Blaga când scria memorabilul vers: Eu cred că veșnicia s-a născut la sat (Sufletul satului) sau când în Trilogia culturii afirma că la oraș copilăria n-are apogeu, orașul conferindu-le copiilor o îndrumare bătrânicioasă. A trăi la oraș înseamnă a viețui într-un cadru fragmentar, nu în zariște cosmică și în conștiința unui destin emanat din veșnicie.
Generația mea a mai prins ceva din structura spirituală a satului, a mai avut privilegiul de a trăi din întregul unei lumi, nu în fragment sau în relativitate ca la oraș. Din nefericire, ceea ce părea etern în orizontul sătesc a migrat în sfera efemerului.
Atenția acordată tradițiilor și obiceiurilor din Arcani, vieții țărănimii de aici, ca și valorii educative a folclorului local dă o imagine completă a vocației de cercetător a prof. Grigore Pupăză.
În paginile Cronicii sunt consemnate evenimente petrecute între 10 mai 1967 (10 Mai-zi cu rezonanță în trecutul nostru mai îndepărtat!) și 8-9 aprilie 1972, perioadă scurtă de autentică deschidere, dătătoare de speranțe. Din păcate, anii care au urmat au fost unii ai marilor dezamăgiri.
Dintre activitățile culturale, merită amintite cercuri pedagogice, schimburi de experiență, turnarea filmului documentar „O nuntă la olteni” în regia lui Alexandru Drăgulescu, darea în folosință a unui nou local de școală, construit prin contribuția voluntară a cetățenilor în anii 1964-1967. Arcănenii participă la Dialogul la distanță dintre regiunile Oltenia și Ploiești, impunându-se prin calitatea programului oferit pe scena Operei Române din București. Punctajul obținut de ei asigură locul întâi Olteniei.
Un alt eveniment l-a constituit Al VIII-lea Concurs al echipelor artistice de amatori, unde Ansamblul Folcloric Arcani s-a bucurat de succes cu programul „Arcanii pe fir de baladă”. Găsim consemnate și alte participări remarcabile la faze republicane ale formațiilor din Arcani. Detalii interesante ne sunt livrate și despre un schimb util de experiență între Căminul Cultural din Polovragi și cel din Arcani.
Arcanii au găzduit, pe 17 mai 1969, schimbul de experiență pe țară privind activitatea muzeistică și valorificarea tradițiilor folclorice locale, rezultatele eforturilor depuse aici devenind cunoscute în toată țara.
De semnalat, ca o umbră a „cronicii”- nu din vina autorului, ci a acelor vremi-eludarea componentei religioase a unor evenimente: nedeia tradițională din 20 iulie de la Stroiești nu e pusă în legătură cu Sfântul Slăvit Proroc Ilie Tesviteanul-hramul satului-și manifestările de la Tismana, de la jumătatea lunii august, nu sunt legate de Adormirea Maicii Domnului, hramul vestitei mănăstiri.
Dacă ar fi să folosim limba de lemn a acelor ani, am zice că arcănenii își puneau talentul „în slujba măreței opere de edificare a socialismului, operă grandioasă ”etc. ne-am afla într-o gravă eroare. E vorba de slujire cu nedisimulat entuziasm a comunității din care faci parte.
A-ți clădi existența nu doar în școală și în familie, ci în întraga viață culturală a satului, acesta a fost visul – ÎMPLINIT – al profesorului Grigore Pupăză.
Lectura „Cronicii” îți provoacă un sentiment dulce-amar, te învăluie cu o umbră de tristețe, ambele generate de o lume care a dispărut și din păcate, nu spre binele nostru.
Dincolo de unele exagerări-ba poate chiar degenerări dictate de politruci-activitățile culturale promovau valorile perene ale neamului românesc.
Nu pot încheia modesta mea investigație fără unele referiri la viața și activitatea lui Grigore Pupăză (1915-1997) cu suișul și coborâșul lor. Fostul premiant al Școlii Normale „Spiru Haret” părea să fie beneficiarul unei adolescențe dedicate pregătirii temeinice pentru viitor. A participat la Războiul din Răsărit, a fost grav rănit la Sevastopol, s-a întors acasă, s-a căsătorit, urmând să profeseze ca dascăl, a făcut parte din mișcarea R.U.I.C. (Români, uniți-vă împotriva comunismului). Firește că atitudinea lui anticomunistă nu avea cum să rămână nepedepsită de un regim care în anii ‘50 practica eliticidul. Dascălului cu calități intelectuale și morale de excepție îi sunt confiscate, începând cu data de 3 ianuarie 1952, șansele de a preda. Până către sfârșitul anului 1954, va trăi ascuns, mai întâi la un vecin, apoi acasă. Arestat de la domiciliu în 18 oct. 1954 de către trupele de securitate din Craiova, avea să stea în detenție până pe data de 29 nov. 1954. A făcut față anchetelor, însă din punct de vedere fizic și psihic era epuizat. Ajutat de oameni cu suflete mari, a ajuns acasă unde a zăcut aproape un an.
Pentru a se reintegra, în învățământ, a beneficiat de sprijinul unui alt om cu suflet nobil, învățătorul Constantin Chiată, reprezentantul dascălilor din Gorj în structurile vremii. De atunci până la pensionare, a onorat catedra de limba și literatura română din Arcani, corpul profesoral din Gorj, cercetarea creației populare.
Nu doar fiul său, profesorul de matematică Dan Pupăză, grație căruia ne putem bucura de roadele unei creații asidue, ci și noi, dascălii de azi și de mâine, trebuie să fim cinstitori fervenți ai lui Grigore Pupăză pentru ceea ce a făcut întru impunerea spiritului gorjenesc pe plan național.
Prof. Eugen Velican

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here