Declarativă, arta poetică a lui Petru Istrate pare a se întoarce cumva spre ceea ce Nichita Stănescu a numit cândva „dulcele stil clasic”. Altminteri recuzita autorului este uşor de încadrat într-un anumit neoromantism, căci citim versuri ca acestea: „Sunt cel mai pare poate şi cel mai pur romantic/ Care-a rămas în viaţă să poarte metrul antic./ Şi să-ţi măsoare umbra, lungimea din conture,/ Şi-n tremurări de-o clipă, visările lui pure.”.
Sună bine!
Sună bine, căci poetul se vrea a fi în diferenţă, îşi caută propria figură scrisă, e uneori arţăgos şi polemic şi bine face! Bine face pentru că uneori în textul său apar versuri memorabile ca acestea: „într-o zi voi lipsi de la marea liturghie a soarelui/ prăznuind asemenea altor umbre dansul etern”.
Versurile curg graţios: „Voi pendula în lacrimi de fecioară/ La ora când ne vor cânta cucoşii/ Şi ţi-oi jura credinţ-a două oară/ În alte dimineţi de ziuă, roşii.”. Cert, Petru Istrate este un neoromantic care nu se dezminte şi se respectă. Unul care îşi permite luxul… poetic de a călători „pe mari fluvii de maci”, auzind parcă neauzitul plânset al pădurii bătrâne şi toate acestea se petrec într-un Sud nedeterminat parcă, într-un fel de „ailleurs”: „cohortele trecerii se-nşiruiau în Sud/ spre inocente maluri, mijind a tău şi-a troscot/ am încercat cadenţa pământului s-aud/ da-n tâmpla mea bolnavă vuiau bătăi de clopot…”. Până una alta, însă, poetul a învăţat să se regăsească în „nostalgii neomoderne”, semn că aparţine cumva tardiv neomodernismului românesc, chiar dacă nu cronologic ci doar formal şi ideatic. Îi rămâne, însă, destul timp pentru a percepe îndepărtatul totuşi „ecou african”, mai ales că nu se ştie singur: „Ne aşezăm uitaţi la liziera dintre nimic şi nicăieri,/ Dintre nici azi şi nici mâine, dintre niciodată şi-ntotdeauna,/ Întotdeauna-n visele acestea, călătorind peren către Africa… străbuna.”. Un autoportret în versuri, figura scrisă a poetului la maturitate ne întâmpină nu prea departe în această carte de poezie intitulată Inel sfărâmat: „Eu bine stau aşa şi plâng, în seara care se despoaie,/ În răpăitul languros al picăturilor de ploaie./ Dar cad în jurul meu, cu stropi, veşminte albe de vestală,/ În linişte să mă îngropi, tu, caldă noapte triumfală!”.
Gândul aleargă uneori cam pe tot mapamondul, din Viena la Berlin, din Londra la Paris sau în Spania ori în Statele Unite…
Poetul e însă surprinzător în anumite situaţii când, într-o poezie cum este Constructivism şi Dafini, îmbină tradiţia versului cu un anumit neomodernism cu iz uşor sorescian, dar şi cu ecouri avangardiste: „Apoi, e vorba despre un moş sfrijit numit Mircea,/ Şi despre o luptă cu turcii./ Când creştem mari, intrăm în clasa-ntâi…/ Ieşim de-acolo când suntem bătrâni.”.
Tema amintirii este şi ea prezentă în fluxul conştiinţei poetice, alături de cea a oboselii şi a somnului. Tăcerea îl însoţeşte pe protagonistul liric în peregrinările sale. Versurile curg cu eleganţă nu o singură dată: „Eşti cea mai pură parte-a amintirii/ Şi singura din lume ce-mi rămâne./ Dincolo-ţi scriu sonetele iubirii,/ Dincoace-i ziua searbădă de mâine.”. O eleganţă a rostirii care face din Petru Istrate un poet mai mult decât convingător. Ceva mai încolo apare o eboşă a figurii scrise auctoriale, un om care „stă aplecat spre fântânile cerului”. Aceasta se distinge şi se diferenţiază, îşi dobândeşte personalitatea prin căutare şi voinţă artistică: „E-n jurul nostru-atâta larmă, dar vrem tăcerile din ploi”. Vederea devine cel mai adesea instrument de cunoaştere poetică, eul auctorial dă seama prin privire de preajma sa: „Şi-n ploi de frunze roşii, distingeam/ Palorile din fruct cum se destramă…”. Durerea cuprinde eul poetic, vocea auctorială se plânge de dureri oculare, dar şi de plânsul celor ucişi de „moartea care vine-n sânziene”, ca şi durerea amiezilor sau a lunii „lui April” sau durerea zâmbetului copilăresc. Însă toate acestea sunt, în răstimpuri, dublate de un veritabil suflu neoromantic asemănător unei profesiuni de credinţă imperturbabile: „Las-să treacă de la mine, las-să zboare, las-să fugă/ Clipa asta minunată, umbra asta, fantezie./ Numai goana mai contează-n nunta stelelor transfugă/ Mărturie-a neputinţei, şi-a veciei mărturie.”. Iar iubita pare a veni dintr-o altă lume, din una deosebită, mirifică: „Tu-mi vii din noaptea purei Atlantide/ De pe-un tărâm de nimenea visat/ Cu cireşi arşi, cu strugurii stafide,/ Sub umbra unui cer nevinovat…”.
Poetul se vrea a fi pescuitor de perle în aceleași ipostaze şi versuri neoromantice din „dulcele stil clasic”: „Cine mă minte mai la urmă, într-o privire ce-o aud,/ Când urcă stelele în turmă, şi curg lăstunii, către Sud?”. Asemenea lui Bacovia, el ar vrea să nu mai ştie nimic, să se izoleze, e drept nu „în pivniţa adâncă”, ci să se închidă „ca-ntr-o lumină”. Mai mult încă, pentru el există mereu tentaţia Sudului, o tentaţie aş zice mediteraneană, amintind cumva parcă de poezia unui Salvatore Quasimodo. Oricum, poetului i se văd, arhitextual vorbind, rădăcinile romantice pe care de altfel nici nu are vreun temei să le ascundă: „Dar nu e cert nici asta, sau poate-i o părere/ A unui vis germanic, un cânt din Lorelay,/ E certă într-o stare, ca dup-o înviere,/ Ca dup-o existenţă, din vremi când existai!”.
În plină muzică el şovăie şi în felul acesta ratează visul. Cu toate acestea el nu a pierdut dorul „nebun de spaţii vaste”. Afinităţile, atâtea câte sunt, cu Bacovia, reapar într-o poezie intitulată chiar Transbacoviană: „E-acelaşi zvon ciudat de cimitire/ Şi plouă tot mai des peste oraş.”.
Poetul nu încetează a pune şi a-şi pune întrebări. Uneori despre iubire, alteori despre lume. El nu a încetat să caute cetatea ideală. Neliniştit, el deschide în timpul nopţii salonul cel mare. Lumina este şi va fi, însă, sursă de inspiraţie pentru el. Un el care trăieşte în propria viziune şi într-un spaţiu pe care se trudeşte să-l contureze cât mai limpede într-un alfabet „prea sărac, totuşi”: „E alfabetul prea sărac să-ncapă,/ Atâta risipire de tornade./ Şi curge către zări atâta apă./ Şi, dinspre munţi, aşa zăpadă cade…”.
În alte locuri adie parcă, neştiut şi vag, un vânticel baudelairian chiar din titlul Absurdul temnicer: „Ai strâns în suflet somnul ce vine după moarte./ Eu te-am lăsat să cugeţi – doreşti oricum să plec?/ Eu am lăsat să intre în briza de departe/ Ceva din fierbinţeala splendorilor ce trec.”.
Vocea lirică vrea mereu parcă să aducă din trecut ceva în prezentul scriiturii neoromantice, aceasta fiind o altă trăsătură a volumului Inel sfărâmat a lui Petru Istrate: „Pulsa ciudat o inimă-n glasvande/ Şi-n câte flori te căutam, iubire,/ Bătea un vânt de toamnă pe verande/ Dar noi visam la vara-n devenire.”. Poetul se ştie „mai trist acum, precum Apollo” şi priveşte văpaia care deja s-a stins nu se ştie de ce.
Ceva din limpezimea cristalină a versurilor lui Cezar Baltag răzbate uneori şi în poezia lui Petru Istrate: „Sunt singur în imperiul tăcerilor de piatră./ Aştept să-mi spui o vorbă – orişicare./ Dar câinii mei din sânge nu mai latră/ Nebuni de dor, de foame, de uitare.”. Vocea poetică survolează plantaţiile de lavandă şi mentă în căutarea fiinţei iubitei coborâtă din timp şi ale cărei şoapte sau ai cărei paşi ori timbru abia dacă se mai aud în „goana permanentă” a secundelor… E o chinuire aici, nu neapărat chinuire a trupului, aşa cum sesiza critica în poezia lui Mircea Ciobanu din Patimile, însă oricum rezonanţa versurilor lui Petru Istrate aminteşte oarecum de un anumit Mircea Ciobanu: „şi zilele se scurg, precum secunde/ şi ani întregi se scurg, precum un ceas/ veni v-un timp când n-oi mai şti răspunde/ şi-n chipul tău n-o să-mi mai fac popas.”. Cuvintele iau foc parcă şi poetul scrie acum „Un incendiu de rime”. El simte, însă, cu toate acestea, o anumită inutilitate, poate şi precaritate ontologică: „Dar fulgerarea calmă s-a stins sau a murit,/ Dar declanşând incendiul de strofe şi de rime/ Şi-n clipa cea din urmă, la urmă am ghicit/ Că de din dos de rime nu mă priveşte nime!”.
Drapelul visului e un text poetic amintind inter- şi arhitextual atât de Tudor Arghezi, un anumit Arghezi, prin timbrul versurilor, dar şi de Edgar Allan Poe prin referinţă directă. Redau aici un pasaj ceva mai amplu din această poezie a lui Petru Istrate: „Izvorul veşnicei plăceri din ieri spre azi desfide/ Dulceaţa mierii-n boabe aguride,/ Iar călători ca noi, ca arborii se frâng,/ Când bate ploaia cu rafale-n crâng!/ Oriunde merg drapelu-i împlântat/ A fost un vis acolo, dar azi a răposat./ Orice-aş simţi sublim, s-a mai simţit/ Şi-aceeaşi pies-o joc la nesfârşit./ Departe-nalt, stă muntele pleşuv/ Iar corbul trist şopteşte, «doesn’t move»./ Nimic nu-i nou, în moarte sau amor/ Şi-n sinea lui repetă «nevermore»…”.
În Versuri ludicoritmice ni se dezvăluie o altă faţă a poetului Petru Istrate, cea ludică. Poetul lucrează acum cu rimele interioare în ritmurile interioare ale cuvintelor: „Între mine, între tine, curge-un râu de serpentine/ Curge-un nor frumos de mosc, la ora când te cunosc…/ În răspuns şi-n întrebare, stă un semn de exclamare./ Între virgulă şi punct, stă un domn băţos, cărunt/ Şi-o femeie cârcotaşă, între frâu şi-ntre cravaşă./ Între noi sunt patru uşi, trei de lemn una de pluş,/ O soacră, două mătuşi, plus cumnata de la Huşi:/ Nu e bine ce-mi făcuşi!”.
În poezia Baladă poetul pare a îmbina în mod fericit poetica tradiţională cu ludicul neomodernist: „Copilo, versul mi-oi începe/ cu spaţiul vast al unei stepe/ prin vânt şi fum cu armăsarii/ purtând desagi de Kalahari.”.
Rămâne totuşi o urmă de regret, chiar şi după căutarea înfrigurată a frumuseţii şi purităţii. Ca în finalul splendid din Ecologica II: „ş-aşa ne trece săptămâna, când plouă Joi şi ninge vineri/ şi, spune, dacă-ţi mai dă mâna, că mai suntem frumoşi şi tineri?/ când anii noştri se deşiră, mereu cu firul spre trecut/ pe nime-n lume nu mai miră că ne-am minţit de la-nceput…”. Persistă amintirea unui trecut cumva exemplar în multe privinţe şi după care fiinţa poetică tânjeşte şi vrea să-l recupereze măcar în amintire: „Totuna este dacă somnul nu-şi mai trimite mesagerii,/ s-au dus minutele cu tine, s-au dus fiorurile verii,/ s-a dus explozia de rime, de artificii, de vacanţă,/ azi, am cu ziua mea urâtă prima şedinţă în instanţă”. Oricum, amintirea e una din temele majore ale poeziei lui Petru Istrate. Şi alături de amintire, timpul: „S-aude cum toarce timpu-n pod/ un cântec de rimă şi linţoliu”. Poetul ar vrea să se mute „în sensul interzis”, iar acesta se află undeva „la graniţa dintre pustiu şi jaf”. Iar acest univers poetic se află situat „în ploi ce par mereu făr-de sfârşit/ de-ndată ce apuc să le trimit…”. Ludicul rămâne încă una din caracteristicile acestui volum de poezie: „Unde eşti, pe care stradă, scumpa mea Şeherezadă,/ astăzi, Joi, la ora şase,/ când p-aici de-abia plouase?”.
Dar Petru Istrate este şi un poet al erosului, unul rafinat am zice, amintind prin versurile sale izbutite de „arhitextul” semnat Vasile Voiculescu în Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare şi legând astfel actualitatea de primul modernism poetic românesc: „Nu vreau să ştiu de nicio legiuire,/ flămând am fost, flămând mă ştiu, de-a pururi,/ mă satur doar cu foc şi cu iubire/ când beau privirea-ţi blândă din contururi”. El nu ezită nici în a-şi schiţa propria figură scrisă, figura auctorială sau, cu o formulă inspirată a lui Eugen Negrici, figura spiritului creator. Iată: „Sunt luptătorul fără de iluzii/ al unei prea vincibile Armada/ în cercul strâmt al propriei confuzii,/ arzând în visu-mi pur hoţeşte-mi prada”.
Într-un târziu de lume, el nu pregetă să-l invoce pe Enkidu: „Cobori din cer, Enkidu, cu arca ta, copaie,/ în lupte răzvrătite la mine-n odaie”. Pentru ca, apoi, ca un veritabil „poète maudit”, deci tot în prim modernism, să evoce literatura şi atmosfera decadentă: „Atmosferă decadentă. Balcani, Sodome şi Gomore.”. Uneori, conform unui regim poetic personal, uitarea devine etic-necesară: „Când mi-ar bate stele cu arginţi pe creştet,/ Aş uita ce-i putred, şi-aş uita ce-i veşted,/ Aş uita ruina, trupul cu rugină,/ Ş-aş visa de tine că n-ai nicio vină…”.
… Şi din nou ludicul apare dublat de rima interioară: „Seară de vară, clipă sprinţară,/ felie de timp zidită-n afară,/ pierdut labirint, nins cu argint,/ fulguiri de alint din străvechiul Corint.”.
Timpul liber, pauzele, rămânerea, toate acestea trebuie folosite, nu trebuie lăsate să se piardă degeaba: „Rămân să-ţi scriu, în vechile răvaşe,/ risipa noastră de podoabe goale.”. Şi trecerea timpului evocă, mai mult sau mai puţin ciudat, în limba poezească, vorba lui Nichita Stănescu, un mare preţ al avangardei, dadaistul Tristan Tzara: „dar trecut-a primăvara, cu copaci, cu flori, cu sevă,/ ce un vis de Tristan Tzara, declamat de vreo elevă”. Inevitabila trecere a timpului aduce cu ea destrămarea dureroasă, consemnată şi ea într-un târziu: „Cumplite strigătul durerii şi sala-n care strig e goală/ imagini rupte dintr-o vreme, pe când mergeam cuminţi la şcoală”.
Prezentul e acum unul răvăşit: „E cerul nostru, mohorât de azi,/ iar brazii noştri uzi sunt de furtună”. Visul, din nefericire, e şi el supus eroziunii în timp: „Septembrie se scurge acuma infinit…/ a fost un vis de vară şi, iată, s-a sfârşit”.
Sâmbăta cu umor aminteşte oarecum, prin anumite imagini, de poezia lui Benjamin Fundoianu, însă fără tensiunile existenţiale ale acesteia, Petru Istrate fiind ceva mai senin aici: „o pereche bate drumul de la cinci până la şase./ două fete duc ceaunul până-ntr-un hăţiş de case./ colo-o raţă se frământă în băltoaca de-astă noapte…/ o femeie-i plânge, cântă, unui om cu dinţi de lapte./ lelea Ană în piaţă stă să-şi vândă nişte cepe/ şi tot numără pe-o aţă şi tot nu poate pricepe.”.
Aşa cum am mai spus în aceste modeste însemnări, Petru Istrate mi se pare a fi un poet mai mult decât convingător.
Lazăr Popescu
