… Se pare că noi obosim repede, când vrem să facem câte ceva mai deosebit. Aşa am „obosit” după cum vedem, şi cu agricultura. La apariţia legii funciare, toată suflarea politică era pe baricade. În sfârşit, când privatizările au devenit realităţi, poftim că nimeni nu se mai apleacă cu interesul cuvenit la ce se întâmplă în agricultură.
Milioane de hectare aşteaptă să fie puse în valoare la nivelul cerinţelor pieţii europene şi mondiale. Satele se golesc văzând cu ochii de forţa de muncă activă, care, regretabil, ia calea occidentului, văzând că la noi agricultura a ajuns să fie cenuşăreasa economiei. Evident că nici prin industrie lucrurile nu au altă faţă. Pentru că, aceasta dacă ar fi în stare să absoarbă mâna de lucru disponibilizată în mediile rurale, normal că nimeni nu şi-ar mai lua lumea în cap după o bucată de pâine…
Cauza lipsei de modernizare s-ar putea crede, că sunt doar banii. Nimic mai fals: în opinia generală de acum, se ştie că nu doar banii ne lipsesc. Ne lipsesc în primul rând reglementările legale pertinente pentru a aduce agricultura, din punct de vedere instituţional şi organizatoric, în stare să se modernizeze şi să devină competitivă în noile condiţii europene, unde pieţele deschise pentru cei nepregătiţi ca noi, au devenit adevărate „godzile” ce mătură totul în cale, ca-n filmele de groază. Cum să modernizezi o agricultură tocată prosteşte atât de mărunt, că oricum ai lua-o, nici pe departe să poţi intra în vreo competiţie serioasă? Vom da cazul comunei Băleşti de aici de lângă municipiu, unde cele cca. 6800 ha teren arabil au fost fărâmiţate, conform legii nr. 18/91, cu completările ulterioare, în peste 76.000 de mici parcele şi proprietăţi private. Încă de la început s-a încercat a se pune la punct un sistem asociativ pentru coagularea unor sole şi exploataţii agricole, spre a deveni apte de producţii moderne. Legile actuale însă, cum ne este bine cunoscut, n-au permis decât „naşterea” unui biet „pui” care se cheamă SA „Agroprest” Băleşti.
Au mai fost şi mai sunt câteva iniţiative de valorificare superioară a unor terenuri, însă cinstit vorbind, dincolo de bunele intenţii ale băleştenilor cu simţul realităţii, luncile continuă să fie nemuncite, sau muncite individual, cu rezultate uneori, de-a dreptul specifice vechilor economii, aşa-zise „patriarhale”.
Fireşte că în condiţiile de azi, şi acei oameni de iniţiativă de la Băleşti, ca peste tot în ţară, au cam început să se descurajeze. Pentru că mentalul colectiv şi la Băleşti, cum de altfel în toată ţara, receptează sistemele asociativ-cooperatiste şi la ora actuală în grila nenorocită a fostelor CAP-uri. Vorbeşte-le oamenilor, că CAP-urile de facto n-au fost niciodată cu adevărat nişte cooperative agricole, şi vei vedea cât de puţin se ştie, într-o Românie ce nu-şi mai revine din cacealmaua comunistă, despre iniţiativele politice ale lui Virgil Madgearu şi Spiru Haret, în materie de extindere a sistemelor asociative sau de marii noştri teoreticieni ai fenomenului cooperatist, precum Ion Răducanu ori profesorul universitar mehedinţean Gromoslav Mladenetz sau de contribuţia adusă cooperatismului românesc de către specialistul danez Marius Gormsen, în deceniul patru al secolului încheiat. Acesta din urmă până la moarte a rămas convins că defecţiunile care decurgeau din dispersiunea exploataţiilor ţărăneşti de la noi, pot fi înlăturate numai cu intervenţia statului român, prin „crearea unor condiţiuni favorabile în vederea dezvoltării cooperaţiei cu ajutorul căreia se măreşte potenţialul economic al familiilor ţărăneşti izolate, ce creează în prezent, tendinţa spre investiţiuni ţărăneşti individuale neproductive”.
Sigur că astăzi ne aflăm în alt context istoric. Însă de ce să nu recunoaştem, totuşi, că situaţia reală de la ţară şi acum se potriveşte constatărilor lui Gormsen şi a specialiştilor români din secolul XX. Parcelările excesive nu permit modernizări în agricultură, capabile să facem faţă cerinţelor de piaţă europene, şi nu numai. Importăm şi iar importăm, ca şi în cazul industriei, descalificându-ne mâna de lucru pregătită cu bani grei, ori o trimitem la întâmplare prin lumea largă, precum evreii secolului lor nenorocit, expunând-o nu o dată unor represalii care oricând mâine se pot transforma ca şi în cazul evreilor, în tragice pogromuri, fiecare popor apărându-şi privilegiile şi fiinţa naţională, cu realităţile istoriei ce impun uneori şi măsuri neomeneşti, după cum vedem clasa noastră politică nu se gândeşte cu răspunderea necesară. Pentru că, dacă s-ar gândi ar mai uita de arivismul şi vanităţile politice pe care le îndrăgeşte tot mai mult. Sunt necesare, într-adevăr, multe legi pentru a ne pregăti să devenim ce ne dorim. Însă, când treci în plan secund, exact sectoarele economice unde se produce profitul reinvestibil, adică industria şi agricultura, orice bune intenţii devin demagogice şi politicianism desuet…
Oricum, acest impas vădit în agricultura noastră de azi, ce ne va handicapa zeci de ani în faţa competiţiilor de piaţă, va fi categoric condamnat de cei ce vin după noi. Iar fără legi adecvate şi o voinţă politică curajoasă, nici agricultura şi nici industria noastră nu va fi altceva decât ce vedem că este: nişte pietre de moară ce ne duc la fundul civilizaţiei spre care aspirăm…
I. D. SICORE
