Este vorba de profesorul Gheorghe Sinescu, născut în comuna Piscoiu, arondată, cf. Legii 57/1968, la comuna Stejari, absolvent al Universităţii Timişoara, Facultatea de Filologie. A început apostolatul în oraşul Sântana de Arad unde şi-a întemeiat o familie şi, sub semnul celor aleşi, a dat la tipar mai multe cărţi. Trei referitoare la Şcoala din Sântana (2001, 2003, 2004), una referitoare la Biserica din Sântana, lăcaş divin-uman. Compendiu (2013), apoi lucrarea Şi noi, piscoienii. Monografia etno-folclorică a satului Piscoiu, comuna Stejari, judeţul Gorj, Editura Măiastra, Tg.-Jiu, 2013. Toponimele Piscoiu şi Sântana sunt vocabule rezultate, prin uz, din contragerea/aglutinarea elementelor lexicale din sintagmele Piscu cu oi < Piscoiu, ce aminteşte de o străveche îndeletnicire a locuitorilor acestor plaiuri mioritice, iar din Sfânta Ana < Sântana ca şi Stămăria din Sfânta Măria, Câmpofeni din Câmpu Fomii sau Marilena din Maria plus Elena ş.a. Cum se vede, inima lui Gheorghe Sinescu bate/cântă atât pentru Sântana care l-a adoptat, cât şi pentru Edenul pierdut al copilăriei şi satul natal de pe Amărăziua de Sus, pentru că, nimic mai scump, pe lumea asta, ca locul mirific al naşterii!
Este prima carte care evidenţiază cu lux de amănunte viaţa social-economică a Piscoiului şi piscoienilor în diacronie, concretizată în imagini campestre fermecătoare, obiceiuri şi tradiţii care au dispărut sau care se mai menţin, unelte şi utilaje agricole întâmplări şi momente istorice, arhitectura locală, hărţi şi documente ale vremii, fotografii ale oamenilor locului şi ale oamenilor de seamă care au făcut şi fac cinste localităţii în ţară şi în lume. O iconografie alb-negru şi mai ales color care completează şi potenţează mesajul textelor celor unsprezece capitole, după care, o vastă bibliografie. Un document inestimabil şi un memento pentru prezent şi, mai ales, pentru viitorimea care va dăinui pe acele sacre meleaguri ale Piscoiului istoric şi pitoresc şi care, sigur, va preţui valoarea primului cronicar al vieţii materiale şi spirituale a piscoienilor de Gorj. Recent, acelaşi Gheorghe Sinescu a încredinţat tiparului la prestigioasa Editură Măiastra, Tg.-Jiu, 2015, cartea Pompierii din Sântana. Cu ajutorul Domnului în slujba omului. După o prefaţă a autorului în limba română şi una în limba germană (în Sântana convieţuiesc paşnic, de veacuri, români şi etnici germani), urmează un sumar bogat din care reţinem: Istoria pompierilor în România şi în lume, Formaţiile de pompieri din Sântana, Pompierii şi literatura, Anexă …
Între elemetele fundamentale ale Universului, focul şi apa vital necesare existenţei omului îi sunt prieteni acestuia, dar şi duşmani nemiloşi când se dezlănţuie furios, din cauze diverse, inclusiv piromani, asupra omului şi a bunurilor acestuia realizate în timp. Mai întâi cu o oarecare teamă, apoi cu mai mult curaj, punându-şi în valoare gândirea, omul a căutat să le cunoască, să le stăpânească şi să le folosească în interesul său. În toate timpurile omul a folosit apa pentru nevoile sale, iar, în caz de incendiu, pentru stingerea focului, iar focul a fost folosit pentru a-şi confecţiona uneltele, maşinile, instalaţiile, vasele pentru oprirea apei şi prepararea hranei, confecţionarea armelor necesare vânatului şi celelalte.
Apa este considerată „suflet al pământului” şi „mamă a belşugului”, iar, după cum afirma Thales, „ca princiupiu al tuturor lucrurilor apa este totul şi în apă toate se întorc”. Referitor la mitologia focului este cunoscută legenda după care titanul Prometeu, cu riscul vieţii, a furat focul de la Zeus şi l-a dat spre folos oamenilor. În istoria şi civilizaţia omenirii sunt cunoscute momente de grea încercare în faţa acestor oribile sinistre: potoape şi incendii devastatoare. În antichitate, cetăţile Sodoma şi Gomora au fost distruse per ignis „ prin foc” de către Dumnezeu din cauza necredinţei locuitorilor acestora. De asemenea, lumea a fost înecată per aqua diluvium „prin potop şi apă” (Potopul lui Noe), din aceleaşi motive, după cum menţionează Biblia. De amintit apoi incendiul de la Roma, Londra, Kremlin, Berlin, incendierea Bibliotecii din Alexandria, bombardamentele dezastruoase din cel de al Doilea Război Mondial ş.a., când s-au produs pagube materiale şi umane greu de estimat în totalitate. Pe măsură ce societatea s-a dezvoltat şi au apărut satele şi oraşele, în faţa pericolului de incendiu, omul a luat măsuri în continuu perfecţionate pentru prevenirea şi stingerea incendiilor, pornindu-se de la mijloace rudimentare (găleata cu apă, nisip, scări târnăcoape, cange…) ajungându-se la societăţi de pompieri voluntari şi profesionişti până la constituirea unor unităţi militare specializate, dotate cu tehnică modernă.
Cele mai vechi utilaje de intervenţie pentru stingerea incendiilor au fost pompele cu apă, manuale, care s-au menţinut şi se menţin încă în remizele de pompieri ale localităţilor rurale. În Franţa, la 1889 s-a folosit Pompa cu aburi tractată de cai, iar în SUA, în 1907, a apărut Pompa cu motoare cu combustie internă.
În România instituţia pompierilor este atestată la mijlocul secolului al XVIII-lea prin „steagurile de foc” din Bucureşti şi Iaşi. Se menţionează apoi „Focul cel mare” din 23 martie 1847 care a distrus 1800 de case şi prăvălii, Bătălia din Dealul Spirii din 13 septembrie 1848 când ostaşii-pompieri români au luptat cu ienicerii şi spahii otomani veniţi să înfrângă mişcarea revoluţionară paşoptistă. De atunci datează Ziua Pompierilor din România şi celebrul Monument al Pompierilor din Bucureşti. Ulterior, s-a organizat şi reorganizat serviciul militar al pompierilor conform unor legi, ajungându-se la Sistemul Naţional de Management al Situaţiilor de Urgenţă. Simultan cu organizarea serviciului de pompieri pe plan naţional, în lucrarea lui Gheorghe Sinescu apare începutul şi evoluţia formaţiilor de pompieri voluntari din Sântana, judeţul Arad, evidenţiate în imagini sugestive: Steagul pompierilor din anul 1874, Statutul pompierilor din anul 1911, Pompierii din Sântana (1927), Drapelul pompierilor, avers şi revers, fotografii ale pompierilor şi ale conducătorilor acestora, Pompieri la sediul remizei din anul 1953, Pomieri şi asistente sanitare, carnete de control, Semnalele din turla bisericii romano-catolice. Pentru eficientizarea acţiunii pompierilor, autorităţile din Sântana au achiziţionat maşina germană Glöckner-Humboldt-Deutz, maşina IMB Praga ş.a. Tot în cadrul imaginilor relevante mai apar: Bal cu femeile pompierilor, Fanfara pompierilor, Instructaje şi controale PCI ale formaţiilor civile de pompieri, concursuri şi premii obţinute în zonă şi pe ţară…
Demn de menţionat este şi faptul că elevii şcolii generale şi ai liceului din localitate au fost pregătiţi pentru a participa la acţiuni de prevenirea, stingerea incendiilor şi la concursuri şcolare pe această temă ( Locul I Faza Naţională Baia Mare). În partea a doua a lucrării, în legătură cu „pompieri”, „incendii”, „literatură”, unde Vasile Ghica menţionează ca motto: „Drumul omenirii a fost luminat mai ales de incendiile intelectuale”, apar epigrame spumoase, aforisme, citate, proverbe din istoria culturii şi civilizaţiei omenirii despre pompieri, apoi, cum am zis la început, o bogată şi relevantă Anexă cu alte fotografii şi documente alb-negru şi color, un foarte util glosar ş.a. O carte atât de interesantă, un omagiu binemeritat adus unor oameni care au o mare şi grea răspundere în viaţa comunităţilor urbane şi rurale lovite pe neaşteptate de acest oribil sinistru, domolit şi învins, nu o dată, chiar cu preţul vieţii, de aceşti neînfricaţi prometei ai zilelor noastre.
Marin I. Arcuş
