Un BASILEU în arcul carpatin…

Arheologia cunoașterii
Pe răbojul vremii, multe flăcări s-au născut și au făcut cunoscut eul uman în tot ce are el mai înălțător și mai definitoriu. Dumnezeu i-a dat fiecăruia dintre noi dimensiunea alegerii, a raportării la univers, dar asumându-ne ceea ce suntem și, mai ales, ceea ce vrem să fim. Și ca să știm ce vrem să fim, fiecare dintre noi a primit scânteia devenirii, acel aprins stelar care ne face să fim, măcar pentru o clipă din eternitate, sămânță din meteor și să urcăm pe piscul cel mai nins. Într-o noapte cuprins de insomnii am scris și aceste gânduri:,,Cine își iubește cu adevărat viața, nu pierde niciodată timpul”. De fapt despre asta e vorba, a trăi în timpul tău, a arde pentru acea fărâmă de viață; combustibilul dăruit de divinitate propulsând eul tău spre alte euri, care, la rândul lor, alcătuiesc umanul universal, seminția umană în devenirea ei, cu aprinsuri și aisberguri, cu înălțări prometeice sau căderi luciferice. Care dintre noi, muritorii, în vreme de furtună, nu s-a bucurat de zborul norilor văratici, duși de vânt, în tot acest timp gândindu-se la seninul clipei ce tocmai trecuse? Și atunci, adunând în noi tot viul și mireasma necuprinsului, culorile revărsate de curcubeu, speranța nededată lenevirii, am răsuflat din nou respirul de dinainte de furtună. Acele clipe au devenit deodată falduri de smarald, simbria oferită de sufletul nostru celui dătător de lumină, cuvânt și viață.
Viața mi-a adeverit cât de asiduu este să-ți construiești și să-ți definești sinele, să te descoperi tu întâi în inima și mintea ta și apoi să apară, chiar meteoric, un binefăcător care să vadă scânteia din tine și să participe la eliberarea ei din cotlonul unde sălășuia; la rândul tău, dacă ai înțeles că nu ești centrul universului, vei fi răspunzător să descoperi alte lumini care așteaptă cuminți la rând să fie eliberate și revărsate către lumina universală. Cum știm unde sălășuiesc acele scântei, ce ne indică drumul spre ele?
Albinele, după cum observăm cu toții, caută din zori și până-n seară nectarul florilor, nu le aleg după cine știe ce ranguri sau exotice meleaguri, le adulmecă mireasma, sfiiciunea, aprinsul de o clipă, comoara ascunsă, iar, apoi, când au certitudinea că au poposit în rai binecuvântat, deși frânte de căutări, adună dulceața pusă-n flori și polenul pe aripile lor obosite și pe piciorușele firave.
Încerc să fiu eu acum acea albină pornită în frăgezimea vieții în căutarea polenului, a nectarului care să umple fagurii din adânc. Grădina plină cu atâtea flori, o Castalie spre care tânjeam din adolescență, o grădină a lui Akademos, era Cluj-Napoca, frumosul oraș de pe Someșul Mic. Aici, aripile mele, firave la început, din ce în ce mai sigure pe ele, cu trecerea timpului, m-au înălțat și m-au purtat spre atâtea maidane de flori, spre piscuri la care, recunosc cu smerenie, nu am visat până atunci. Cum Dumnezeu le împlinește cu bunăvoire pe toate, a binecuvântat și zborul meu și așa am ajuns să cunosc un semen al meu, hărăzit cu alese daruri, care, ab initio, ne-au determinat pe noi, colegii săi, care-l admiram, să-l denumim BASIL, adică un BASILEU în cetatea spiritului transilvănean. Și acest piedestal pe care-l așezam nu venea neapărat de la prenumele său, Vasile, ci în primul rând de la arhitectura lui fizică și morală, de la privirea meteorică, de la distincția și autoritate asumată, de la ochiul tinereții sale privind maiestuos spre cei din jur. Era scânteia ce se zbătea să se reverse în marea lumină.

Aspirând la un loc în grădina lui Akademos…
Așa l-am cunoscut cu cinci decenii în urmă pe cel care, mai târziu, va ocupa ca magistru un loc în grădina lui Akademos și va participa decisiv la arhitecturarea dimensiunii europene și atlantice a cetății în care își găsise locul potrivit. Nu voi zăvorî ușa cuvântului și voi așterne cuvânt trebuincios lângă trude trebuincioase, căci Vasile Pușcaș a intrat în grădina lui Akademos semeț, în ritmuri tinerești, dar cu greutatea unei abordări mature a treptei pe care noi, disipolii marilor profesori clujeni(Constantin și Hadrian Daicovociu, Silviu Dragomir, Nicolae Lascu, D.D.Roșca, Ștefan Pascu, David Prodan, Camil Mureșam, Pompiliu Teodor etc) încercam să ne așezăm și să le onorăm. Și a depus multă trudă ca să ajungă ulterior pe aceeași treaptă cu magistrii !
Din primele zile ale studenției noastre, am simțit că în jurul colegului nostru se forma un grup omogen de tineri dedați atât studiului, cât și cunoașterii a tot ceea ce constituia, în ultimul sfert al veacului al XX-lea, viața de student în orașul de pe Someș.
Era mai întâi ritmul de viață al studenților care veniseră acolo să ocupe un loc în grădina lui Akademos, acesta presupunând trezirea în jurul orei 7, micul dejun și participarea la cursuri, în programul de dimineață, și la seminarii, de obicei după orele 16. Iar seara…viață de student!Viață de student cu măsură, adică cu înțelegerea sensului timpului în care ne ancorasem!
Vasile Pușcaș era emblema lui homo studiosus, care pornise pe drumul cunoșterii conștient de piscul și steaua spre care privea necontenit. Cum va spune mai târziu prietenul său, marele actor clujean Anton Tauf, important este să-ți construiești sinele. Iar Vasile Pușcaș a înțeles mai de timpuriu asta. Era un magnet dimineața, colegii de cameră și de an trebuiau să țină ritmul lui, hotărârea din privirea lui semeață, dar caldă ca un zefir în buza serii, era mai puternică decât orice oboseală din pricina unei seri anterioare mai agitate. Cele două grupe de studiu ale anului nostru(364 și 365, dacă mai țin bine minte!) făceau cursurile împreună, iar seminariile separat, de obicei toți studenții erau prezenți la cursuri, acolo unde șefii de grupe își făceau cu prisosință datoria, trecând fără șovăire absențele în cataloage. Prezența noastră la cursuri izvora din sentimentul de admirație și cunoaștere pe care-l manifestam față de marii noștri profesori, pentru fiecare dintre aceștia studenții din anii mai mari avuseră grjă să lase o icoană pictată cu toate elementele desăvârșirii, așa că și generația noastră aștepta să adauge o țesătură de culori și lumini, simțind că lângă noi este o minune, care întotdeauna ni se releva de la primele cuvinte ale acestora. Comunicativ, intrat de la început în viața asociațiilor de studenți, Vasile Pușcaș era de cele mai multe ori prima sursă de informație despre lumina care urma să se reverse către noi de la pupitru. Am remarcat ușurința cu care își alegea întotdeauna cuvântul potrivit pentru a descrie un magistru, era o adevărată seducție, Vasile Pușcaș revărsa spre noi o aripă de lumină care ne sporea admirația față de cei care tronau în grădina lui Akademos. Nu voi uita niciodată prima întâlnire cu profesorul Hadrian Daicoviciu, al cărui compendiu de istorie a României îmi fusese în anii de liceu carte de căpătâi. În dimineața zilei de 26 februarie 1973 stam toți studenții anului I în fața amfiteatrului ,,Vasile Bogrea”, de data asta smeriți, așteptând să înceapă primul curs cu ,,H”-ul, cum îl drăgălășau studenții pe acesta, de la Vasile auzisem prima dată acest prenume diminutivat, tot el spunându-ne că profesorul, pe lângă dimensiunea enciclopedică, de tip umanist, întruchipa generozitatea, corectitudinea, perfectibilitatea, la care eu aș adăuga eleganța discursului, buna dispoziție și altruismul. La 9,40, Hadraian Daicoviciu intra în sala de curs, ne-a privit cu multă căldură, adresându-ne câteva cuvinte, le-aș numi acum protocolare, după care și-a revărsat către noi ideile domniei sale privitoare la obiectul istoriei României. Cât adurat primul curs în amfiteatru nu se auzea decât vreo foaie de caiet întoarsă, Sfinxul de la catedră captând total admirația sufletelor noastre.
Din primele săptămâni de studenție a venit și marea noastră întâlnire cu izvorul primar al luminii magistrilor noștri-cărțile. Organizarea învățământului superior de atunci și profesionalismul magistrilor noștri erau îndreptate spre descoperirea de către fiecare student a zăcământului unde se găseau diamantele cunoașterii. Iar locul unde noi demonstram că am pornit pe calea dorită de iluștrii noștri profesori, erau seminariile, care, la rândul lor, presupuneau studiul constant în sălile bibliotecilor. Fiind în anul I de studenție am fost seduși mai întâi de biblioteca de la Institutul de Arheologie, unde făceam anumite cursuri și seminarii, mirosul cărților vechi, multe copertate în piele, voluminoase, făcându-ne uneori să pierdem șirul cuvintelor celor aflați la catedră. Însă Biblioteca Centrală Universitară era locul unde, după orele 16, ne îndreptam periodic pașii, mulți dintre noi grăbindu-se pentru a ocupa același loc, care, credeam atunci, ne asigura confortul lecturii. Apoi, în anul II de facultate a urmat biblioteca de la Institutul de Istorie ,,George Barițiu”, unde am avut ocazia să-l întâlnim pe marele istoric ardelean David Prodan. Am adus în amintire aspectul legat de bibilotecă pentru că acolo l-am descoperit ca cercetător profund pe Vasile Pușcaș, colegul nostru, care începând lectura unei cărți, se apleca asupra ei cu atâta dăruire încât oricâte tentații ale vârstei i-ar fi oferit colegii, până nu finaliza ceea ce-și propusese nu se ridica de la locul său de studiu. Iar când se ridica puteai observa pe fața sa o lumină ziditoare, semn că găsise acolo fie comoara, fie drumul spre ea. Iar primele roade ale studiului dădeau în pârg imediat căci, la seminarii ,Vasile Pușcaș era printre primii care cutezau să deschidă dezbaterile, expunându-și ideile liber, privind semeț în ochi lectorul sau asistentul universitar, făcând judecăți de valoare, neprecipitându-se, mereu așteptând să i se pună întrebări, bucuros când era contrazis cu argumente solide, apreciind întodeauna scânteile minții semenilor. N-am să uit niciodată prestanța de tip academic și argumentația acestuia la un semniar de istorie modernă a României din 1975, ultimul an de facultate. Deși profesoara nu dovedea elitism, Vasile Pușcaș adovedit decență în argumentare, nu i-a subminat autoritatea, arătându-i totuși o suspiciune senină, determinând-o pe aceasta să ,,sune retragerea”. De la Homo studiosus învățam,, în direct” că este bine să te încrezi orbește în propiile tale puteri. Ca și pentru marele său înaintaș, David Prodan, biblioteca a fost și este pentru Vasile Pușcaș unul dintre elementele genei sale existențiale.
Cred că atunci a înțeles mai mult decât mulți dintre noi că în grădina lui Akademos sinele se construiește trudind, doar pe cei care se osteneau îndrăgindu-i muzele. Măreț, precum Zeus în Olimpul său, Vasile Pușcaș rămânea sieși încrezător, se observa de pe atunci că ajunsese la stima de sine, resort căruia, la rândul meu, i-am înțeles ulterior forța mersului înainte. În toți anii de studenție a fost fidel pricipiilor și valorilor pe care le promova și-n care credea cu desăvârșire; era o formă a onoarei. Era și o altă atracție pentru aripile mele-afirmarea personalității de către acesta. Era semeț ca Olimpul, nu puteai sta în umbra sa, trebuia neapărat să te ridici măcar până la umerii lui, ca să poți aspira la priveliștea care lui i se deschidea cu generozitate. Și asta am făcut după prima sesiune din viața de student.Îi datorez asta, nu știu dacă i-am mai spus-o, dar o spun acum, când la rândul meu am simțit ce înseamnă să privești zarea de sus.

Răsfățat de muzele artelor
În calitatea sa de membru în Uniunea Asociațiilor de Studenți din Universitate, Vasile Pușcaș a fost cel care ne-a prilejuit întâlnirea cu o mulțime de manifestări culturale care aveau loc în incinta Casei de Cultură a Studenților. Ca un BASILEU iubitor de cetate și de oamenii acesteia, a avut grjă ca noi, colegii lui de la istorie, să fim permenent informați și să obținem o legitimație de intrare la extraordinarele spectacole din vara anilor 1973,1974 și 1975, când la această prestigioasă instituție de cultură a Clujului fuseseră invitate formațiuni studențești corale, de balet, teatru și muzică din spațiul european dar și din SUA. Un eveniment cultural din viața studenților , festivalul de teatru studențesc, ne-a relevat faptul că Vasile Pușcaș era răsfățat din plin atât de muza Clio, cât și de Melpomene și Thalia, muzele teatrului. Unul dintre tineri actori ai teatrului clujean, Anton Tauf, s-a arătat dispus să regizeze pentru festival piesa de teatru ,,Urme pe zăpadă”, scrisă cu doar trei ani în urmă de Paul Everac. Parcă divinitatea îi reunise acolo pe cei doi viitori buni prieteni, Anton Tauf și Vasile Pușcaș. Aș dori pentru colegul și prietenul meu Vasile Pușcaș să precizez prima impresie pe care mi-a produs-o întâlnirea cu tânărul actor. Mai întâi a fost farmecul irezistibil al acestuia, decurgând din jovialitate, seninul privirii, empatia vizibilă față de cei prezenți, stăpânirea de sine și felul impozant de a se prezenta. Dovedea că soarta lui îi întinsese brațul, iar lui îi venea bine această haină de actor, care se asorta perfect cu două giuvaieruri:simplitatea și umanul. Totuși se putea observa un anume neastâmpăr interior, o frământare, atât de specifică în anii viitori ai actorului, interpretând personajele lui Shakespeare. După ce ne-a explicat în câteva fraze piesa, s-a oprit asupra personajului principal, Horea, plasându-l în epocă, dându-ne o mostră a culturii sale istorice. Privindu-ne atent pe toți, auzindu-ne vocea, Anton Tauf i-a încredințat lui Vasile Pușcaș rolul principal, iar acesta s-a străduit și l-a jucat magistral. Îmi amintesc, parcă a fost ieri, dialogul dintre Anton Tauf, care la prima repetiție întruchipa pe Cloșca, și Vasile Pușcaș, care interpreta pe Horea. Ochii actorului au revărsat o mare de lumină și bucurie când a văzut că ,,din prima” a găsit interpretul capabil să-i dea strălucire personajului. Așa l-am cunoscut prima dată pe Anton Tauf. În interpretarea lui Vasile Pușcaș, Horea degaja stăpânire de sine, curaj, demnitate, suferință pentru neamul românesc din Ardeal în ajutorul căruia se ridicase la luptă, frământare interioară venind din faptul că nu reușise planu-i măreț, ,,ca nobili să nu mai fie”. Pot spune că Vasile Pușcaș i-a dat lui Horea arhitectură prometeică, aspect constatat și de juriu care, la festivalul de teatru studențesc ținut în 1974 în cetatea banilor Olteniei, a premiat piesa, regizorul și actorul principal. Basileul din arcul carpatin cucerea admirația cetății banilor olteni!

Magistru al jocului
Când desfășor filmul vieții din acei ani, multe alte scene îmi sensiblizează sufletul, desigur în cele mai multe dintre ele nelipsind BASIL, care pe lângă Homo Studiosus era și Homo Ludens, un maestru care simțea farmecul și regulile jocului vieții, se prindea lui cu toată frăgezimea și inocența sufletului, în multe dintre acestea fiind magistrul, dar și jucător respectând regulile. Mai întâi era viața de cămin, noi studenții de la istorie și fiozofie, dar și de la alte facultăți, fiind cazați în căminul 7, în complexul ,,Hașdeu” , ulterior am fost și-n complexul studențesc ,,Avram Iancu”. După cursuri și seminarii, sau în alte momente ale zilei când nu eram angrenați în activități de studiu, ne întruneam în camera unui coleg, de multe ori în care era cazat colegul Pușcaș. Plictisela dispărea îndată ca și indispoziția unora, o glumă bună, un banc cu oltenii(Doar eram pe pământ ardelenesc!) aducea râsul, alungând iarna și întunericul de pe chipul unora dintre noi. Glumele lui Amza Pellea, avându-l în centru pe Sucă, erau gustate din plin de colegii din Ardeal. Așa că trebuia găsit un Sucă!. Așa e în colectivele unde admirația și stima devin piloni de susținere. Eram doi colegi olteni, eu și prietenul meu de o viață, Tibi Aniniș, așa că toți își îndreptau privirea către noi. În una din zile, în primele săptămâni de studenție,când ne topeam de râs, după o glumă bună spusă de un ardelean, doar prenumele îl mai știu acum , Ion, ( Cât de rapid ne descrețea fruntea, când se recomanda ,,Ion, sluga domniei tale” !) a intrat val-vârtej în cameră Teodor Câmpeanu (Câmpanu?), un student din Bistrița-Năsăud. Noi eram încă sub impresia glumei când l-am auzit pe Vasile zicând:,,Uite-l pe Sucă!” Și Sucă i-a rămas de atunci porecla colegului nostru. Ulterior, în liniștea gândurilor mele, am înțeles gestul și inspirația colegului Pușcaș. Fiind maestru al jocului dorea să nu fim excluși de acolo, mai tot timpul când eram și noi, oltenii, în cameră, bancurile și glumele nu mai erau despre noi. Acolo am luat pentru prima dată cunoștință cu spiritul lui inventiv, cu umorul ardelenesc, cu judecata de valoare așezată, cu bunăvoința dulce și spiritul de echipă. Era dispus să asculte orice destăinuire, era vizibil marcat de zbaterile colegilor, sensibiliza la durerile semenilor, fiind gata să ofere un cuvânt liniștitor și îndată în privirea lui găseai o rază de speranță. Apoi erau ieșirile noastre la teatru, film, discoteca studențească, serate, în locurile pitorești sau încărcate de istorie din jurul Clujului, unde alături de BASIL am învățat să ne bucurăm de acel timp unic din viața unui tânăr-studenția! Aș mai aminti aici implicarea lui Vasile Pușcaș în organizarea în 1976 a ,,serenadelor”(denumirea îmi aparține, nu știu cum le-au denumit atunci alți colegi), adică un fel de mulțumire și rămas bun față de marii noștri profesori, care ne încântaseră în anii de studenție. Fiind în conducerea Asociației de Studenți și având relații foarte apropiate cu mulți dintre profesorii noștri, a stabilit programul acelor seri minunate, unde noi aduceam buna dispoziție, marcată prin cântecele studențești, de unde nu lipsea ,,Gaudeamus igitur”, iar gazdele ne primeau cu ospitalitate, arătându-ne și fața lor umană, până atunci mulți dintre noi îi privisem doar ca pe niște zeități în Olimp. Maestru al jocului a fost Vasile Pușcaș și atunci când nu prea trebuia ,,să te joci cu focul”. Era un altfel de joc, în care nu se prindeau prea mulți. L-am văzut atunci pe omul revoltat, care acumulase uscăciunea din sufletele tuturor și aprinsese făclia. Eram la cules de porumb, în anul 1974, sper că n-am uitat, la Valea Lungă, spre Blaj, dacă mai țin bine minte. Cei care conduceau acea unitate economică, umilind-ne prin nepăsare, prin nerespectarea condițiilor minime de hrană, cazare și igienă, ne-au făcut să încetăm lucrul, semnalul dându-l colegul Pușcaș care și-a sumat întreaga responsabilitate. O grevă a studenților pe atunci ieșea din tiparele societății. Noi am făcut-o, am încetat-o numai după ce am obținut toate revendicările, cel care negociat pentru noi fiind desigur Vasile Pușcaș. Discursul lui în fața autorităților a fost magistral, parcă auzeam virulența lui Cicero( Quo usque tandem abutere, Catilina, patientia nostra?, doar eram studenți la istorie, Cicero nefiindu-ne străin !
În acei ani ai tinereții, încercând să ne ridicăm către umerii magiștrilor noștri, am mai învățat ceva: Cu viața nu te joci! Era un obiect de studiu pe care ni-l preda ea însăși, Prima lecție bine învățată a fost despre etapele acesteia. Dobândisem conștiința vieții!Eram convinși că nu întotdeauna vom fi tineri, de aceea atât de des am fredonat Gaudeamus igitur!Zadarnic am vrea acum să trăim netrăitul de atunci! Privind la acei ani în care am învățat regulile jocului și am îndrăznit să visez la Castalia și la Olimp, alături de Basil, în toate ipostazele arătate mai sus(mai sunt multe altele la fel de strălucitoare!)am înțeles că nu trebuie să fugim din vita activa în vita contemplativa și nici invers(Hermann Hesse), ci să le trăim alternativ, ,,să fim în amândouă la noi acasă”.
Olimpul este în noi, cum este și Dumnezeu. Unii îi ating vârful , alții sunt doar la poalele lui, fiind mulți care nici nu privesc spre el. Vasile Pușcaș a privit Olimpul, a crezut orbește în sine, a ajuns în vârful acestuia, nu s-a abătut de la cale, iar cetatea i-a fost locul unde și-a construit desăvârșirea ajungând un basileu, aș spune eu, cu venerație și prietenie, un BASILEU în arcul carpatin.
Descoperiți-l, semenii mei dragi!
Dumitru Cauc