,,Sunt și eu rezultatul a ceea ce au făcut din mine toți dascălii mei, la care am adăugat învățăturile extrase din experiențe istorice și trăite de subsemnatul.”
Dumitru Cauc: În ultima parte a interviului anterior făceați referire la asumarea responsabilității istoricilor în ,,clădirea lucidității” și în promovarea ,,valorilor veșnice” în timpul pe care-l trăiesc și ca punte spre viitor. Într-o lucrare recentă, ,,Istoria în cotidian”(2021), vorbind despre rapiditatea schimbărilor în societatea contemporană, în care ,,prezentul devine rapid trecut”( ,, istoria a năvălit peste noi”) aduceați în discuție modul în care istoricii epocii contemporane sunt influențați de cotidian, impunându-se conștientizarea faptului că sunt parte a istoriei contemporane, fie ca observatori, fie ca istorici-participanți, acolo unde, cu certitudine, vă situați. În anii ’90, v-ați asumat responsabilități ce țineau atât de elitismul cultural dovedit, cât și de om al cetății care sensibilizează la nevoile acesteia și simte că poate să contribuie la întărirea zidurilor. Așadar, dacă sunteți de acord, aș vrea să pornim discuția noastră de la ceea ce mai înseamnă azi noțiunea de cetate, cum s-a zidit în propriul sistem de gândire și acțiune, câteva din ,,cărămizile” esențiale unei asemenea clădiri.
Vasile Pușcaș: În dialogul nostru am făcut referire de câteva ori la termenul ,,comunitate”. Am spus că în copilăria mea am trăit sensul unei comunități rurale foarte coerent articulate. Îmi amintesc și acum că de la lucrurile într-o gospodărie până la relațiile cu oamenii din satul natal păreau foarte clar și omenesc așezate. Fiecare persoană își cunoștea locul în comunitate și toți trebuia să dăm sens și identitate acelei comunități. Din păcate, acum s-a pierdut această structură identitară, dar aceasta este o altă chestiune. Am avut experiența unei comunități urbane bine constituite și în Dejul anilor mei de liceu, am simțit participarea tuturor la susținerea interesului dejenilor cu prilejul inundațiilor teribile din primăvara anului 1970. Iar la Cluj, după cum știi, am pătruns mai adânc înțelesul de comuniune, de la cea academică până la cea națională și europeană. Studiind arhivele Universității din Cluj am găsit că profesorii și istoricii îndeosebi nu erau mânați spre imboldul dedicării comunității locale, regionale și naționale doar dintr-un idealism prescris de sec.al XVIII-lea(vezi Școala Ardeleană) și al XIX-lea(vezi pașoptiștii și luptătorii pentru cauza națională românească), ci și dintr-un sentiment umanist sincer care-i îndreptau către amintitele „valori veșnice”. Profesorii care au reorganizat Universitatea din Cluj, din 1919, au fost dedicați culturii și vieții naționale ale românilor din tot spațiul românesc, nu doar din Transilvania, erau deschiși spre conviețuire cu alte etnii și popoare din Europa Central-Sud-Estică. Ei s-au angajat nu doar cu știința și abilitățile lor profesionale, dar și cu sufletul și toată energia să reconstruiască o Românie Nouă și Mare, să dezvolte și să modernizeze societatea românească printr-o integrare socială, culturală, economică și politică. Totodată, au fost conștienți că ,,cetatea România” trebuia să respire prin toți porii într-un proces complex de integrare europeană. Mulți dintre dascălii Universității clujene au fost contribuitori de marcă la înfăptuirea Marii Uniri din 1918, apoi au participat intens la viața publică interbelică, aducând foloase certe comunităților locale și României. Și tot din arhive am văzut soarta tragică a multora dintre aceștia, după 1945, când drept răsplată pentru serviciile aduse țării au fost întemnițați sau chiar asasinați de autoritățile comuniste ale vremii. Aceeași soartă având-o foarte mulți din elita politică, economică și culturală a tuturor localităților transilvane, inclusiv din satul meu sălăjean, după cum am menționat în discuția anterioară. De aici am dedus că „cetatea” nu era doar un loc, o așezare și lucruri, ci mai ales oamenii cu trăirile și aspirațiile lor din/în comunitate, așa cum era în cultura clasică greco-romană de care Clujul academic era foarte impregnat și în vremea studenției noastre(de fapt, atunci era chiar un reviriment al clasicismului cultural antic, în conexiune cu tentativele de debarasare de virușii introduși de sovietizarea de după Al Doilea Război Mondial). În felul acesta am fost eu educat, din școala primară și până la Universitate, continuând cu experiența trăirii câtorva decenii în comuniunea academică clujeană. La care am adăugat experiențele culturale și istorice asimilate prin studiul sistematic al mediilor europene și internaționale. Așadar, repet faptul că sunt și eu rezultatul a ceea ce au făcut din mine toți dascălii mei, la care am adăugat învățăturile extrase din experiențe istorice și trăite de subsemnatul.
Negociind reacordarea de către SUA a Clauzei Națiunii Celei Mai Favorizate
D.C.: La începutul anilor ’90, cetatea vă încredința responsabilități la nivel înalt(Director la centrul Cultural Român din New-York, consilier și ambasador interimar la Washginton), aceste numiri nevenind pe un teren arid, aveați o pregătire științifică solidă în ceea ce privește relațiile internaționale și istoria universală contemporană, având bine fundamentată concepția despre stat, națiune și rolul indivizilor, făcându-le cunoscute cu prilejul unor conferințe sau luări de poziție și în diferite lucrări științifice. De asemenea, sunteți și un discipol al filozofului clujean, D.D.Roșca, care în anul 1941, pe când universitatea clujeană își desfășura activitatea la Sibiu, referindu-se la timpurile grele prin care trecea România în acei ani( sfârtecarea trupului țării în vara anului 1940), pleda ca strădaniile cercetătorilor români să se aplece ,,cu obiectivitate și cu putere de pătrundere” asupra istoriei noastre, pentru a prezenta acest colț de lume ,,în adevărata lui lumină”. Intrați în domeniul diplomației într-un moment dificil, la puțin timp după ,,mineriade”, evenimentele de la Tg-Mureș. Ce a trebuit să întreprindă istoricul și omul de cultură, tânărul diplomat, pentru ca opinia publică, instituțiile guvernamentale, mass-media să-și îndrepte cu simpatie și înțelegere atenția și ajutorul pentru România aflată la început de nou drum pe calea democrației și a valorilor perene ale acesteia? Cum apreciați aceste strădanii pentru evoluția ulterioară a cetății? V-a ajutat experiența dobândită pe pământ american în viitoarele acțiuni diplomatice?
V.P: Da, în iulie 1991 am acceptat să mă detașez, pentru un an, în diplomație. Distinse coleg, să știți că nu am luat ușor această decizie. Eu ar fi trebuit ca din toamna anului 1991 să funcționez ca profesor vizitator în SUA, la University of Illinois at Urbana-Champaign(aveam și contractul pentru locuință în Urbana). Nu voi intra în detalii, dar voi spune că trei persoane m-au convins să accept acea plecare la New York: David Prodan, Ion Rațiu și Keith Hitchins. Dar imboldul intern a venit de la situația în care se afla România și modul cum erau priviți românii în Europa și SUA, după evenimentele nefericite pe care le-ați evocat și percepțiile generate de acestea. În acea vreme, SUA erau puterea de necontestat a lumii și cele mai multe speranțe se îndreptau către deciziile de la Washington, D.C. Or, relațiile României cu SUA se aflau la cote foarte joase, tocmai când statele din zona central-sud-est europeană le dezvoltau cu asiduitate. Nu voi insista cu amănunte de context, fiind suficient să vă spun că mi-am amânat pentru un an plecarea la Universitatea americană menționată și m-am angajat să derulez negocieri pentru transformarea Bibliotecii Românești din New York(o instituție privită foarte negativ de cercurile intelectuale și politice americane) într-un Centru sau Institut Cultural Român, pentru a iniția noi canale de diplomație culturală prin care cultura și civilizația românilor să fie cunoscute la adevărata dimensiune și valoare. Speram să pot realiza acest obiectiv(crearea Centrului Cultural Român în New York) în durata unui an de zile, după care ar fi urmat să plec la Urbana-Champaign. a începutul anului 1992, Departamentul de Stat a comunicat acordul pentru crearea Centrului Cultural Român la New York și a Centrului Cultural American la București. Concomitent negocierii bilaterale respective am sprijinit și munca diplomatică a Misiunii României la ONU, aceasta fiind antrenată în gestionarea președinției țării noastre la Consiliul de Securitate, ceea ce mi-a prilejuit o incursiune în diplomația multilateralismului, dar cu interes aparte pentru raporturile româno-americane. În prima parte a anului 1992 a fost inaugurat Centrul Cultural Român din New York, obiectivul meu de negociere era îndeplinit și mă pregăteam să părăsesc postul de director al respectivei instituții. Între timp au apărut noi tensiuni politico-diplomatice între București și Washington, au fost schimbări la Ambasada noastră din SUA și s-a stârnit ceea ce eu am numit „isteria Clauzei”, pe care am și tratat-o parțial într-un volum publicat în 2006. Noul ambasador al României a insistat foarte mult să merg la Washington și să mă ocup cu negocierea reacordării de către SUA a Clauzei Națiunii Celei Mai Favorizate, pierdută de țara noastră în 1988. Eram deja revenit la Cluj pentru a mă pregăti să plec la postul meu didactic de la Urbana-Champaign. Am mers să-l revăd pe dl.Profesor Prodan și acolo am reîntâlnit două personalități ale istoriografiei noastre pe care le respectam foarte mult: academicienii Cornelia Bodea și Gheorghe Platon. Dl.Prodan era perfect informat de ceea ce făcusem la New York și de presiunile care se făceau asupra mea să merg la Ambasada României, în Washington,D.C. Ulterior am aflat că fostul student al D-lui Prodan, Adrian Dohotaru, atunci Secretar de stat în MAE, a tot insistat pe lângă Profesor să mă convingă a accepta să intru în negocierea Clauzei. Vă imaginați cum m-au lămurit cei trei academicieni-istorici, căci am fost nevoit să promit nu doar că voi merge la Washington, dar nu mă voi întoarce până când România nu va reprimi Clauza. Astfel a început un nou episod al muncii mele de negociere diplomatică asupra căreia nu voi detalia. Arăt doar că am reușit, urmare a unui maraton de negocieri care a durat până la sfârșitul anului 1993, când Congresul SUA și Președintele Bill Clinton au decis reacordarea Clauzei României. Imediat după aceea am solicitat ministrului de Externe din epocă să admită plecarea mea din Washngton, D.C., deoarece îmi realizasem obiectivul de negociere. Speram ca din februarie 1994 să fiu iarăși la catedra de la Universitatea din Cluj, deoarece în vara anului 1992 renunțasem, cu mult, mult regret, la postul de la University of Illionois at Urbana-Champaign. Din păcate, autoritățile române nu mi-au răspuns pozitiv cererii și am mai rămas în postul diplomatic din Washington până la sfârșitul anului 1994. Să știți că în acele negocieri a fost foarte eficientă pregătirea mea academică și contactele universitare pe care le aveam în SUA. Prin deschidere și sinceritate am putut comunica nu doar cu mediile diplomatice și congresionale americane, dar cu foarte diverse grupuri ale constituențelor politice din diferite părți ale Americii, cărora le spuneam nu doar despre teme istorice, inclusiv despre Dracula, cât mai ales despre ce credeam și speram eu că aspiră societatea românească, adesea fiind ea însăși victimă a politicienilor români. Apropo, experința relațiilor mele cu autoritățile române, în acea perioadă, a fost de multe ori dramatică și am plecat din diplomație cu un gust amar. Dar acumulasem și multe învățăminte noi care eram convins că va fi util să le împărtășesc studenților de la Universitate.
Negociator Șef al României pentru aderarea la Uniunea Europeană: ,,România poate fi o performantă în Uniunea Europeană doar prin transformările structurale benefice din țară”.
D.C.: Ați făcut cunoscută opiniei publice internaționale măreția sufletului românesc, istoria poporului român așa cum a fost ea, dovedind o încredere absolută în perenitatea valorilor sale morale. Modul de înțelegere a relațiilor internaționale, rapiditatea desfășurării evenimentelor privind integrarea europeană, încetineala cu care se asumau în cultura politică autohtonă criteriile de aderare la Uniunea Europeană după 1993, au fost determinări ale acceptării invitației de a face parte din guvernul Adrian Năstase(2000-2004), ca Ministru Delegat, Negociator Șef cu Uniunea Europeană. În această înaltă funcție publică, deci pe culoarele politicii, ați participat activ la elaborarea unei strategii privind purtarea negocierilor de aderare. Mulți cunoscători ai vieții publice românești și internaționale asociază meritat imaginea lui Vasile Pușcaș cu acceptarea aderării și, apoi, aderarea României la Uniunea Europeană. Căror mentalități autohtone păguboase pentru parcursul european al României, pe care, declarativ, îl clama tot spectrul politic, a trebuit să le facă față diplomatul Vasile Pușcaș? Punctați câteva dintre dificultățile pe care le-ați depășit. Cum apreciați evoluțiile postaderare?Vi s-au împlinit speranțele puse atunci când negociați punct cu punct cele incluse în cartea de aderare?
V.P.: Să știți că am primit propunerea de a fi Negociator Șef al României pentru aderarea la Uniunea Europeană și datorită unei nervozități personale pe care o simțeam a fi prezentă și la nivel de opinie a românilor. În 1997 și 1999 s-a refuzat aderarea României la NATO, românii erau între ultimii din regiunea noastră cărora nu li s-a ridicat viza de călătorie în UE, iar rapoartele Comisiei Europene referitoare la compatibilizarea românilor cu Acordul de Asociere și criteriile de aderare erau din ce în ce mai pesimiste. Un grup de țări central-europene primiseră statutul de candidate la aderare(1998) și au început negocierile. Contextul geostrategic european și balcanic din 1999 a favorizat decizia Consiliului European de la Helsinki să introducă și România între statele candidate și să înceapă negocierile de aderare. Aveam convingerea că dacă nu depuneam toți cel mai mare efort,”trenul aderării” va pleca fără România și vom rămâne de izbeliște,”pradă lupilor” din această parte de lume. Așa că am decis să uit amărăciunea experienței diplomatice din SUA și să folosesc lecțiile învățate acolo pentru a pune umărul la avansarea României pe calea europeană. Am compus o echipă de negociere, o structură instituțională, am elaborat o strategie de țară etc. și m-am dedicat patru ani obiectivului pregătirii aderării și negocierii. Am finalizat negocierea la toate capitolele până la sfârșitul anului 2004, iar Consiliul European a confirmat aceasta, în 17 decembrie 2004, și a agreat forma negociată de noi a Tratatului de Aderare. Obiectivul muncii mele de negociere fusese atins, însemnând că mă puteam reântoarce la Universitate cu sufletul împăcat! Dificultățile au fost multe și enorme, doar o înșiruire a lor necesitând foarte mult spațiu și timp. Menționez doar faptul că echipei de negociere i-a trebuit foarte multă muncă, dăruire și abilitate pentru a câștiga încrederea partenerilor de negociere. Nu credeam, însă, că politicienii români aveau atât de multă ipocrizie încât să nu fructifice această șansă de dezvoltare a țării și să trateze aderarea la Uniunea Europeană doar prin prisma fondurile europene și a acceptabilității lor în conclavurile politice din Bruxelles și alte capitale europene. Prin aceasta am răspuns și la întrebarea despre mentalitățile păguboase ale politicienilor români, deși lista nu este completă. În orice caz, nu-mi imaginam că guvernele de la București și partidele politice vor înlocui negocierile europene cu tranzacționismul pe care-l practicau în țară, eludând și chiar pervertind angajamentele pe care România le-a înscris în Tratatul de aderare. Și nici că va fi abandonată atât de rapid aplicarea în țară a politicilor europene de dezvoltare prin care se puteau crea beneficii enorme cetățenilor României, nu doar oligarhiei locale. Eu am vrut ca România să adere la Uniunea Europeană pentru a se înscrie în procesul de integrare europeană, să realizeze o transformare pozitivă de fond a țării. Din păcate, trebuie să remarc, după 15 de la momentul aderării, că România doar a aderat la Uniunea Europeană, dar se pare că politicienii de la noi nu doresc integrare europeană decât declamativ. Și pentru acest caz, constat o mare distanțare între vorbe și fapte! Ceea ce înseamnă că mai avem foarte multe de făcut! Numai că cetățenii români și-au pierdut răbdarea și au plecat în alte țări membre ale Uniunii, sperând să trăiască acolo realitatea integrării europene. Ceea ce este o enormă pierdere pentru țară și pentru toți românii, cu consecințe nefaste pe durată medie și chiar lungă. Însemnând că ar fi mai bine să revenim la obiectivul central: integrarea europeană.
,,Din păcate, elitele noastre politice se mulțumesc și acum să fim doar o națiune asistată social de la Bruxelles, nevrând să se apuce de muncă cinstită și eficace la noi acasă”
D.C.: V-am citit discursul rostit cu ocazia împlinirii a zece ani de la aderarea României la Uniunea Europeană. Vorbeați atunci despre faptul că înainte și după aderarea europeană e nevoie de specialiști în negocieri, căci în ,,Uniunea Europeană se negociază 24 de ore din 24, 7 zile pe săptămână şi în toate săptămânile anului, se negociază continuu”. Cu același prilej ați sugerat că ,, trebuie să ne propunem un proiect de țară mai ambițios, în care integrarea europeana să se petreacă în primul rând la noi acasă, în Romania!”.Cum vede astăzi fostul diplomat de succes Vasile Pușcaș ,,integrarea europeană la noi acasă”?Cum să-și pună în serviciul țării priceperea și loialitatea valoroșii specialiști români în diplomație când, în ultimii ani, mai ales, promovarea în funcții cheie de decizie nu are ca fundament valoarea, ci culoarea politică, propta solidă din spate.
V.P.: Dragă coleg, vă mai spun și că Uniunea Europeană de astăzi e foarte diferită de Uniunea cu care eu am negociat și la care am visat. Și în Uniunea Europeană s-au succedat o mulțime de crize(nu doar economico-financiare), iar liderii europeni și cei ai statelor membre nu au găsit răspunsurile cele mai adecvate. Dimpotrivă, Brexitul ne-a arătat că nici Bruxelles-ul nu avea capacitatea de a gestiona eficient procesul integrării europene. Dar despre acest subiect poate vom discuta cu altă ocazie. Mai în glumă, mai în serios, am spus unor lideri europeni că aveam senzația, după 2004, că în loc să europenizeze real noile state membre, au îndreptat Uniunea spre o alcătuire de tip Bizanț(din epoca lui decadentă). Chiar și așa, liderii României ar fi trebuit să folosească toate oportunitățile intrării în Piața Unică, ale participării la procesul decizional european pentru “a aduce Europa la noi acasă”, cum spuneam încă din perioada negocieriler de aderare. Deci de a genera un proces de dezvoltare prin care să fie recuperate întârzierile istorice, să creștem accelerat nivelul de trai și să întărim demnitatea țării și cetățenilor ei. Pentru aceasta era nevoie de o gândire strategică, un Proiect de Țară valid și la care să fie angajate toate energiile națiunii, de o noua mentalitate modernizatoare și un spirit competitiv care să ne ducă de la statutul de supraviețuitori la cel de parteneri valoroși în relație cu bunurile comune europene. Din păcate, elitele noastre politice se mulțumesc și acum să fim doar o națiune asistată social de la Bruxelles, nevrând să se apuce de muncă cinstită și eficace la noi acasă. România poate fi o performantă în Uniunea Europeană doar prin transformările structurale benefice din țară, cadrul european fiind cel care poate favoriza un astfel de demers al nostru. Dacă tot așteptăm ca la Bruxelles să umplem sacii, înseamnă că nu se înțeleg rosturile integrării europene și nici ce căutăm noi în acest proces. Și, așa cum inițiasem cu mai bine de două decenii în urmă, participarea noastră în complexul proces al integrării europene solicita multă expertiză, cel puțin în primele decenii post-aderare, până când se constituia un alt model de serviciu public în România. Doar că ceea ce am văzut în anii de după aderare a fost mai degrabă promovarea politicianismului agresiv, a nepotismului, incompetenței și imoralității în instituțiile publice care aveau menirea gestionării și aplicării politicilor europene. În felul acesta ne-am marginalizat noi înșine în structurile parteneriale europene, transmițând mesajul că ne interesează doar…fondurile europene. Care au fost gestionate superficial și neadecvat, după cum se poate lesne constata.
,,Să ne reconstruim identitatea națională în pas cu caracteristicile sec.al XXI-lea, cu curaj și hotărârea de a fi o comunitate respectată în Uniunea Europeană și în lume.”
D.C.: În ultimii ani, evenimentele pe plan intern și internațional se derulează cu repeziciune uluitoare, întărind afirmația că prezentul devine rapid trecut. Se vede tot mai mult că gândirea își pierde puritatea și vigilența, iar respectul față de spirit se stinge. E pericol să apară haosul. În aceste condiții, ,,muzica unui stat este sentimentală și tristă, iar guvernământul său pândit de pericole”(Hermann Hesse). Cum trebuie să privească aceste manifestări și ce trebuie și pot să facă elitele vieții publice și culturale? Dar societatea în ansamblul ei? Să fie posibilă moartea istoriei(Francis Fukuyama, Sfârșitul istoriei și ultimul om).
V.P.: Istoria este un continuum și deci nu vom asista la sfârșitul Istoriei. Dacă Fukuyama ne-ar fi anunțat că va veni sfârșitul istoriei de impostură politică, l-aș fi aplaudat. El credea că istoria modernității s-a încheiat și vom intra în epoca postmodernă, pe care nici astăzi gânditorii politici și sociali ai lumii nu o pot defini credibil. Astfel că suntem într-un haos internațional prelungit, cu consecințe, iată, chiar în apropierea noastră, care amenință să evolueze spre dezastru. Este clar că e nevoie de o reconstrucție a sistemului internațional, dar nu în afara normelor și legilor internaționale. Ar fi cazul să se ajungă mai repede la o adevărată și solidă comunitate europeană, după cum am spera să se ajungă la o comunitate internațională despre care se vorbea la sfârșitul Războiului Rece, dar care nu doar că se lasă așteptată, ci parcă devine de neatins. Cu toate acestea, e nevoie ca lideri responsabili să convină că e timpul ieșirii din haos și să vină cu propuneri de negociere pentru ca lumile lumii să-și găsescă rostul potrivit servirii intereselor omenirii. Trăim într-un complex al interdependențelor globale și suntem conectați unul cu celălalt, soarta fiecăruia depinzând nu doar de ce întreprinde el însuși, ci și de modul cum interacționează cu semenii din cele patru puncte cardinale. Sperăm să nu trebuiască să ne rugăm Celui de Sus pentru mintea cea de pe urmă!
D.C.: La un moment dat, după atâtea ,,bătălii” duse pentru lămurirea decidenților Europei și ai lumii despre valorile perene ale neamului românesc și contribuția avută la sporirea filonului de lumină al civilizației umane, v-ați retras în grădina lui Akademos, acolo unde vă simțiți cel mai confortabil. Mulți oameni onești, responsabili, în anii de bâjbâieli ale decidenților de după aderare, v-au invocat deseori numele, sperând că veți putea ajuta ca un adevărat Pater Patriae la salvarea țării din marasmul în care intrase. Dar, consecvent celor spuse, după ce ați părăsit culoarele politicii, ați rămas doar o elită culturală, o voce publică respectată și un cetățean devotat țării sale și valorilor universalului. Miguel de Unamuno, în deceniul patru al secolului anterior, afirma :,,…cu cât ești mai mult al țării și al vremii tale, cu atât ești mai mult al tuturor țărilor și vremurilor”. Care este îndemnul pe care-l face azi Vasile Pușcaș ca ,,om al vremii sale și al vremurilor ”către conaționalii săi, când vremurile sunt tot mai tulburi și civilizația universală este tot mai amenințată?Adevăratele elitele și opinia societală, conștiința publică unde se pot întâlni pentru a nu lăsa derapajele actuale să ne arunce în haos? Poate fi reparat clivajul din societate? Dar din lume?
V.P.: Ne-am format amândoi din învățăturile Muzei Clio, din Istorie. Mărturisesc faptul că nici după 1990 nu am dorit să particip la viața publică, propunându-mi doar să o slujesc pe Clio și să facilitez contactul semenilor mei cu înțelepciunea Zeiței Minerva. Aceasta deși, așa cum arătam, am fost educat și îndemnat mereu să fiu în serviciul societății. Iar pe lângă multe experiențe nefericite trăite, reținerea mi-a apărut din prea multele exemple din istoria noastră în care intelectuali și lideri dedicați Națiunii și Țării au fost sacrificați și trădați de cei cărora le-au oferit bunurile publice absolut necesare pentru traiul și înaintarea lor. Presat fiind de dascălii mei cei mai respectați, mi-am învins astfel de percepții personale și am ascultat îndemnul: ,,Acum este momentul să fie transformată România, dar această schimbare trebuie făcută de oameni pricepuți și dedicați”(așa îmi spuneau profesorii Prodan și Hitchins!). I-am ascultat, am muncit enorm, sper că am adus câteva rezultate care erau absolut obligatorii ca să progresăm ca Țară și societate. Am încheiat acest capitol al diplomației și vieții publice replicându-i unui personaj politic important: ,,Eu mi-am sacrificat interesul personal pentru interesul Țării, dumneata ai sacrificat interesul Țării pentru interesul dumitale personal. Aceasta este diferența între noi.” Eu cred că avem obligația ca popor să ne vedem în oglinda istoriei așa cum suntem, cu bune și cu mai puțin bune. Apoi să ne reconstruim identitatea națională în pas cu caracteristicile sec.al XXI-lea, cu curaj și hotărârea de a fi o comunitate respectată în Uniunea Europeană și în lume. Să ne propunem idealuri mărețe, dar să ne mobilizăm toate resursele și voința pentru a le realiza, fără a aștepta ca altcineva să fie făptuitorul lor. Să ne educăm elitele pentru a fi în serviciul societății și să le sprijinim, dar și să le respectăm și apreciem pentru munca lor. Să convingem cetățenii că este bine să aibă aspirații cât mai înalte și suntem capabili să le transformăm în fapte concrete de viață. Să dăm oamenilor speranțe realiste și să-i atragem în construirea cadrului de ajungere la satisfacția ,,plenitudinii istorice”(Lucian Blaga). Da, putem și trebuie să vrem a ne găsi calea dreaptă de evoluție!Pe acest drum e nevoie să ne întâlnim ca societate-cetățeni și lideri care muncesc pentru binele României, al lumii noastre europene și al Lumii tuturor oamenilor.
D.C.: Pe toate treptele urcușului către Olimp ați fost însoțit de soarta lăuntrică, de sclipirea de geniu și de truda asumată. Cetatea v-a recunoscut meritele, stau mărturie referințele despre opera scrisă și un număr impresionant de premii și distincții acordate de Academia Română, Universitatea ,,Babeș-Bolyai”, Universitatea din Oradea, Președinția României, Mitropolia Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului , mass-media etc. Faceți parte din multe consilii științifice și editoriale din țară și din străinătate, la fel de onorantă fiind aflierea profesională(Academia de Ştiinţe Politice, New York, Asociaţia de Drept Internaţional şi Relaţii Internaţionale, Comisia de Istorie a Relaţiilor Internaţionale, Institutul European, Florenţa, Societatea Istoricilor Români, Societatea Română de Drept European etc). Către cine, la rândul lui, își îndreaptă Vasile Pușcaș recunoștiința și admirația?
V.P.: Am mai spus-o în dialogul nostru-toată recunoștința și admirația pentru dascălii mei care m-au făcut un perpetuu învățăcel. Firește că am preluat de la străbunii nu foarte îndepărtați sentimentele de recunoștință și admirație pentru Generația Marii Uniri care ne-a demonstrat că este posibilă realizarea unui ideal al românilor, chiar și în condiții deosebit de vitrege. Am un deosebit respect și considerație pentru Echipa de negociere care a dus România în Uniunea Europeană, chiar atunci când marea majoritate a politicienilor nu credeau că e posibil. Și, firește, respect credința tuturor compatrioților noștri într-un destin mai bun al Țării Românești, apreciind efortul fiecăruia, oriunde se află, de a mai pune câte o cărămidă la zidirea unui viitor frumos pentru copiii și nepoții noștri.
D.C.: Mulțumesc din suflet că ați avut disponibilitatea de a efectua împreună un exercițiu de cunoaștere și admirație. Prin intermediul acestor destăinuiri, cititorii vor putea cunoaște un mare contemporan al nostru, o elită culturală și publică certă. Așa cum, cu simpatie și recunoaștere sinceră a distincției tale, te-am numit, în studenție, Basil (Basileus, adică rege), acum, când intrați în al optulea deceniu de viață, admirând creația omului, academicianului, istoricului și diplomatului Vasile Pușcaș, permiteți-mi să vă spun că sunteți cu adevărat un Basileu în arcul carpatin. Dumnezeu să vă dea sănătate, să binecuvânteze zidirea la care ați lucrat cu atâta pasiune, profesionalism și iubire!
Să tot aibă parte cetatea noastră numită România de câți mai mulți fii devotați așa cum i-a fost și îi este OMUL, ACADEMICIANUL, ISTORICUL și DIPLOMATUL Vasile Pușcaș! Așadar, Ecce homo!
Interviu realizat de profesorul Dumitru Cauc
