Un altfel de Războieni – vineri, 26 iulie 1476 – (II)

1016

Fire înțeleaptă și un conducător înțelept, Mahomed știa chiar mai bine decât Ștefan toate aceste lucruri. Ca să-i slăbească aliații, după crâncena bătălie de la Vaslui, el își trimite spre Crimeea flota condusă de Ahmed Pașa care în iunie 1475 va cuceri Caffa și alte colonii genoveze, ca după numai șase luni să pună capăt și ultimului bastion al Bizanțului, Principatul de Teodoro, astfel că în luptele care s –au dus , după o rezistență îndârjită, Cetatea Mangop a fost cucerită, iar cumnatul lui Ștefan și familia sa au fost uciși fără milă din porunca sultanului, afară de o femeie și un copil care au fost obligați să-și schimbe credința. Cu aceeași cruzime au fost măcelăriți toți moldovenii găsiți în Caffa și cetățile cucerite, între victime fiind și cei 300 de viteji lăsați lui Alexandru de cumnatul său.
Cât despre Craiul leșesc și Matiaș al Ungariei, sultanul le știa bine metehnele. Pornind în fruntea oștilor sale spre Moldova el a primit cu zâmbetul pe buze la Varna solia lui Casimir însoțită de o haină scumpă oferită lui Mahomed, arătând îngăduință față de propunerile de pace ale Craiului, numai că își expune condițiile sale, mult prea umilitoare pentru Ștefan cel Mare. Acea solie tardivă și neîndemânatică a fost singurul ajutor dat de leși celui care le-a jurat credință în schimbul căreia se obligau să-l ajute. Aproape la fel s–au petrecut lucrurile și cu Matei Corvin. Văzând că nu primește ajutorul promis de la Craiul Casimir, Ștefan va proceda la fel ca tatăl său Bogdan al II –lea și va jura credință regelui maghiar în schimbul căreia acesta se obligă să-l ajute în bătăliile pe care le va da pentru apărarea Moldovei și a creștinătății. Numai că, între timp a intervenit o problemă cu mult mai importantă pentru Coroana Maghiară decât soarta Moldovei și a Voievodului ei. Rămas văduv din 1464 când i-a murit a doua soție din cauza unei infecții avută la naștere, regele trebuia să se însoare și tocmai atunci își pregătea nunta. Norocoasa era Beatrice de Aragon fiica regelui Ferdinand I, al regatului Neapole, care în 1474 a primit cererea de căsătorie cu regele Matia, nunta fiind stabilită pentru decembrie 1476.
La fel de prins cu problemele familiale părea a fi și Craiul Casimir căruia tocmai i se mai născuse o fiică, al unsprezecelea copil venit în familia regală. Fericit de darurile cu care l-a bucurat Dumnezeu, regele a uitat de problemele Moldovei și a celui care i-a jurat credință în schimbul obligației de a-l ajuta. Degeaba îl tot aștepta oastea trimisă înainte la Camenița, ca împreună să pornească în Moldova. Regele lor nu a mai apucat să vină, să-i conducă în luptă cum a promis. Până și cronicarii polonezi remarcă moliciunea Craiului și modul în care nu își respectă cuvântul.
Astfel, Jan Dlugosz , contemporan cu Ștefan redă cu amărăciune atitudinea regelui Poloniei scriind că și sfetnici Coroanei l-au îndemnat să apere Moldova, susținând că, „a fost rugat și îndemnat în decurs de 15 zile ca să nu părăsească pe Ștefan care e un Principe atât de puternic și de ilustru și atlet al regatului său, ci concentrându-și toate forțele să dea ajutor, nu atât lui cât creștinătății întregi.” (după Andrei Rădulescu, Luptele lui Ștefan cel mare cu turcii în anii 1475 și 1476, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, București, 1908, 90 pag.)
Neștiind ce i se pregătește Voievodul Moldovei continuă pregătirile de luptă. În acest scop a întărit toate Cetățile pe care le avea în Moldova, Cetatea de Scaun de la Suceava, Cetatea Neamț, Roman, Hotin, iar în aceeași măsură Chilia și cetatea Albă, mult râvnite de Cuceritorul, care le socotea a fi cheia stăpânirii bazinului Mării Negre.
În paralel cu aceste lucrări, Ștefan va pregăti o fortificație gândită strategic la Războieni, o vale îngustă aflată pe malul abrupt al Pârâului Alb, motiv pentru care i s –a mai spus Valea Albă deși mai degrabă ar fi trebuit să i se spună Valea Roșie, după cât sânge a curs pe ea. O închide bine cu valuri de pământ și bușteni tăiați din pădure, în spatele cărora așază după modelul husit carele de lupte în care a pus tunuri cu bătaie mai lungă sau mai scurtă, după cum avea nevoie. Această fortificație avea o singură ieșire, spre munți, de unde aștepta să-i vină în ajutor secuii și oștile maghiare promise de Matiaș, care urmau să intre în Moldova prin pasul Oituz. Ieșirea îi oferea și posibilitatea de a se refugia în caz de nevoie spre Cetatea Neamțului aflată în apropiere, lucru de care de altfel s-a folosit.
De astă dată Moldova a fost atacată din mai multe părți. De o parte a fost trădătorul Laiotă Basarab care s-a alăturat sultanului, aruncându-se astfel în luptă împotriva binefăcătorului său. Oștile otomane au trecut Dunărea pe la Varna fără a fi împiedicate de moldoveni care au fost nevoiți să se îndrepte spre Ținuturile de nord a Țării invadate de tătarii din Crimeea la cererea lui Mahomed. Iar în acest timp galerele de luptă conduse de Ahmed Pașa, dotate cu tunuri, puști și alte arme, se îndreptau grăbite spre Chilia și Cetatea Albă, pregătindu-se să le asedieze dinspre mare la porunca pe care o așteptau de la sultan. Moldova se putea socoti pierdută. Lipsită de aliați, fie ei prieteni, fie suzerani, singurul ajutor la care putea spera era Dumnezeu, iar El L-a oferit prin trimisul Său, Sfântul Voievod Ștefan cel Mare, omul născut spre a-și salva țara și poporul de păgânitatea care voia s-o cotropească.
Întreaga Europă urmărea uimită pieirea Moldovei și transformarea Țării în pașalâc turcesc. Deja se auzeau strigătele muezinilor iar clopotele din biserici și mănăstiri abia își mai făceau auzit glasul. Toată lumea era cutremurată de durere, numai Ștefan nu era disperat. Mânat de credința în Dumnezeu și în Marele Mucenic pe care și l-a luat de protector încă din anii de grea pribegie, Voievodul își duce mai departe planurile, după înțeleapta sa strategie. El știe că fără jertfă nimic nu se poate făuri, iar libertatea unei nații trebuie să fie îmbrăcată cu mantia țesută din sângele căzut pentru apărarea ei, fără de care este asemenea unui copil ieșit în furtună fără să-și fi pus o haină mai groasă pe el. A alergat în întâmpinarea dușmanului cu puținele oști care i –au rămas, dând foc fânețelor și pustiind totul în calea turcilor, lipsindu-i astfel de adăpost și de merinde. Sperând încă în venirea oștenilor promiși de regele Matiaș al Ungariei, la fel cum a făcut cu Suleiman Handâbul, Ștefan îi atrage pe osmanlâi în capcana pregătită dinainte. Nu se apropie bine de ea că tunurile din carele aflate în spatele fortificației pregătită dinainte de Voievod prind să zvârle foc și pietre decimând mulțime de turci care au prins a forma movile de cadavre, hrana mult așteptată de corbii și de vulturii care se roteau în cerc pe deasupra lor. Câțiva dintre ieniceri au căzut chiar în apropierea sultanului, acesta fiind doar la un pas de locul unde a căzut ghiuleaua, fiind un noroc că a scăpat cu viață. Se spune că în acea cruntă bătălie Mahomend a pierdut peste 30 000 de oameni în vreme ce dintre moldoveni au pierit între 200 și 800 de viteji, deși cronicarii turcii au crescut numărul victimelor făcute în rândul moldovenilor la câteva mii. Scopul urmărit de Ștefan era să subțieze cât mai mult oastea dușmanilor și să le îngreuneze drumul prin țara lui, pentru a reduce jafurile și prădăciunile pe care le făceau. El era informat că ungurii au prins să se adune la Turda, urmând să pornească spre Moldova pe 25 iulie. Cu două săptămâni mai târziu decât i-a rugat, dar este bine că veneau și atunci. Căci este cunoscută zicătoarea, „mai bine mai târziu decât niciodată”cum a procedat Craiul leșesc care, speriat de mulțimea turcilor, nu s-a mai pornit la drum.
După lovitura năprasnică pe care le-a dat-o, Ștefan se retrage în ordine găsind adăpost după zidurile puternice ale Cetății Neamț . După ce își reface forțele, lasă o parte din oameni să apere Cetatea, iar cu ceilalți se retrage în munți. Oprește să înnopteze la Putna unde l-a vizitat pe Daniil Sihastrul. Îmbărbătat de acesta, Voievodul își trimite căpitanii în țară să adune oastea, iar el se îndreaptă prin Cernăuți la Hotin unde s-a refugiat familia sa încă din timpul invaziei tătarilor în Moldova. De aici merge la Camenița să-l convingă pe Mihail Bucețki să-l ajute, dar văzând că acesta încă nu a primit acceptul Craiului se pregătește să-i alunge singur pe păgâni din țară. Înspăimântați de prădăciunile acestora, moldovenii au coborât din munți adunându-se în jurul Voievodului.
Între timp, după ce a atacat fără succes Cetatea Neamț, apărată cu vitejie de bătrânul Arbore, frate vitreg a lui Ștefan cel Mare, sultanul se îndreaptă vertiginos la Suceava unde voia să pună Domn un fecior a lui Petru Aron pe nume Alexandru, pe care l-a adus cu el de la Istanbul. Dar nici Cetatea de Scaun nu se dă bătură, se vedea că țara este alături de Voievod. Furios, Mahomed se îndreaptă spre Hotin unde știa că se află familia lui Ștefan, sperând că dacă pune mâna pe ea îl va face pe moldovean să se predea. Dar nici aici nu a avut mai mult noroc, și această cetate a rezistat în fața asediului trupelor otomane. Până și încercările sultanului de a atrage boierii moldoveni de partea sa au eșuat, nu s-a găsit nimeni care să-l mai trădeze pe Ștefan, cei care aveau această meteahnă s-au dat la iveală singuri și au fost pedepsiți, cei mai mulți după Bătălia de la Baia.
Fiindu-le atacate carele cu merinde aduse din Valahia prin Laiotă Basarab, tot mai mulți dintre turci prind a muri de foame, iar pe deasupra, ciuma începe să facă ravagii secerând nenumărate vieți în fiecare zi. Siliți să meargă pe jos fiindcă le mureau caii de foame, iar alții trebuiau sacrificați pentru a se hrăni, păgânii deveneau o pradă sigură pentru oștile reunite ale lui Ștefan cu cele trimise în cele din urmă de Matei Corvin. Înțelegând gravitatea situației, Mahomed ordonă retragerea din Moldova. Ștefan i-a urmărit până au ajuns la Dunăre, lovindu-le marginile și cetele răzlețe în fiecare zi. Ultima speranță pentru osmanlâi erau navele ce se îndreptau pe mare care le aduceau provizii de la Istanbul. Numai că norocul i-a părăsit și de astă dată, tocmai când se apropiau de mal o furtună năprasnică le-a prăvălit galerele ducându-le pe toate pe fundul mării. Lovindu-i și la trecerea Dunării, moldovenii mai trimit în Iad între 8000 și 13 000 de păgâni, mulți dintre ei sfârșind înecați, făcându-i să lase tot ce au prădat, iar pe deasupra tunurile și ce mai aveau cu ei, pentru a putea să se salveze. Vestea s-a auzit până la Buda unde se spune că de bucurie în ziua de 12 august 1476 în toate bisericile catolice s-a cântat un lung Tedeum în cinstea biruinței pe care a obținut-o Voievodul Moldovei împreună cu Ștefan Barhory și Vlad Țepeș.
La fel s-a cântat și în bisericile din Colomea , Leopole, Cracovia si Cașovia, aflate în Regatul Poloniei, chiar dacă Craiul și-a arătat moliciunea. La sfârșitul lunii august toți turcii au fost alungați din Moldova, iar cât a mai trăit Mahomed nu au mai îndrăznit să-i treacă hotarele.
Cu toate că în cele din urmă a reușit să transforme înfrângerea în biruință, Ștefan nu era mulțumit. El știa că odată cu această bătălie lumea creștină a pierdut un moment unic, acela de a distruge oastea otomanilor, ca apoi să elibereze Constantinopolul și partea Europei cucerită de turci.
Ce ar fi fost dacă Laiotă nu ar fi trădat și i-ar fi rămas credincios celui care l-a ajutat să urce pe tronul Valahiei? Sau dacă ar fi venit la timp în Moldova oștile leșești și cele maghiare și să-i prindă pe osmanlâi la mijloc? Iar în loc să-i fi trimis banii doar regelui Ungariei, Papa și Serenissima ar fi trimis o parte din ei și Voievodului Moldovei cu care să poată plăti mercenari și să-și pregătească o oaste mai numeroasă? Pesemne că am fi avut un altfel de Războieni, unul care s-ar fi scris cu litere de aur în istoria lumii și a creștinătății. Un Războieni care ar fi adus biruința deplină și după ea, eliberarea Cetății Răsăritului. Numai că nu a fost să fie așa, pesemne cauza principală a fost veșnica invidie care se trage încă de la Abel și Cain, invidie care a ros inimile Principilor Europei și chiar a Papei care nu puteau primi cu ușurință ca un voievodaș dintr-o țară neînsemnată, un biet Conte cum mulți dintre ei îi spuneau, ar putea primi laurii victoriei asupra fiarei otomane care a pus sub labele ei uriașe o parte bună a Europei, pregătindu-se să-și ducă planul până la capăt. Cu toate riscurile pe care le știau, cu toată teama de puterea tot mai mare a osmanlâilor conduși de Cuceritorul Constantinopolului, Principilor creștini le era mai mare teamă că s-ar putea afla în umbra Voievodului Moldovei și de aceea au ales calea trădării cauzei creștine și au preferat să se ascundă după tot felul de minciuni și tertipuri diplomatice.
Lipsa de implicare a acestor regi de catifea l-a costat pe Ștefan trecerea prin foc și sabie a Țării Moldovei, multe sate și târguri pe unde au trecut turcii au fost arse, oamenii fiind îndrumați să se retragă în munți cu avuțiile pe care le aveau. Se spune că în luptele date cu turcii în vara anului 1476 , au pierit 11 din din cei 25 boieri din Sfatul Țării: Mârza fiul bătrânului Stanciul, căsătorit cu o mătușă a Voievodului, vornicul Bodea, Luca, pârcălab la Cetatea Albă, Arbure pârcălab de Neamț, Vâlcea pârcălab de Roman, spătarul Mihău, Stolnicul Bârsu, comisul Ilea Huru , postelnicul Iuga, cât și boierii Pascu și Buhtea. O nouă Dumbravă Roșie avea să însemne cu sânge valea strâmtă în care s-a dat bătălia, separată de colinele din apropiere prin malul înalt și abrupt dinspre răsărit prin care își purta apele sale molcome Pârâul Alb, strecurându-se tăcute printre ele.
Voievodul nu și-a uitat niciodată vitejii care s –au jertfit pentru țară, iar atunci când a construit frumoasa Mănăstire de la Războieni, a pus să se sape în piatră o inscripție dedicată celor care și-au dat viața în acea cumplită bătălie:
“În zilele binecinstitorului și de Hristos iubitorului Domn, Io Ștefan Voievod, din mila lui Dumnezeu Domn al Țării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, în anul 6984 (1476), iar al domniei sale anul 20 curgător, s-a ridicat puternicul Mahomed, împăratul turcesc, cu toate forțele sale răsăritene, și încă și Basarab Voievod, poreclit Laiotă, a venit cu el, cu toată țara sa basarabească. Și au venit să prade și să ia Țara Moldovei. Și au ajuns până aici, la locul numit Pârâul Alb…
Și noi, Ștefan Voievod, cu fiul nostru Alexandru, am ieșit înaintea lor aici și am făcut mare război cu ei, în luna iulie 26. Și cu voia lui Dumnezeu au fost înfrânți creștinii de către păgâni. Și au căzut acolo mulțime mare de ostași ai Moldovei. Atunci și tătarii au lovit Moldova din ceea parte.
De aceea, a binevoit Io Ștefan Voievod, cu buna sa voință a zidit această casă în numele arhistratigului Mihail și întru rugă sieși și Doamnei sale Maria, și fiilor săi Alexandru și Bogdan și pentru amintirea și întru pomenirea tuturor dreptcredincioșilor creștini care s-au prăpădit aici.
În anul 7004 (1496), iar al domniei sale anul 40 curgător, în luna noiembrie 8.”
Andrei Breabăn

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here